Caruselul speranțelor și disperării

Cred că înțelegi cum arată iadul atunci când afli că suferi de o boală incur­abilă, într‐o fază avansată. Cred că în clipele care urmează acelui moment fatidic exper­i­mentezi la modul cel mai pro­priu chin­urile descrise de cărțile bis­ericești atunci când vor să înfricoșeze eno­ri­așii. Te prăbușești înăun­trul tău, demo­lat fizic și psi­hic de neputința acți­u­nii, de inex­is­tența soluției sal­va­toare. Pre­cum un înecat, orice pai care plutește la suprafața apei îți pare, prob­a­bil, un colac de sal­vare.

Puțini sunt cei care în ast­fel de momente își acceptă soarta. Cei mai mulți caută cu dis­per­are ceva în jurul lor, orice pare să le dea o sper­anță cât de mică. Disponi­bil­i­tatea lor de a crede în teorii de care până atunci ar fi râs ironic crește expo­nențial. Dintr‐o dată med­i­c­ina alter­na­tivă are sens, acupunc­tura face min­uni, bioen­er­gia este ști­ința viitoru­lui. Sunt dis­puși să facă orice, să meargă ori­unde cu condiția să li se dea o min­imă năde­jde că vin­de­carea ar fi totuși posi­bilă.

Desigur, nici med­i­c­ina tradițion­ală nu stă deop­arte când vine vorba de a promite mira­cole, iar cam­pi­onii trans­for­mării apei în vin și a morții în viață sunt clin­i­cile pri­vate din occi­dent, care se pun la dis­poz­iție con­tra unor sub­stanțiale sume de bani pen­tru a "încerca" să te salveze, chiar și atunci când șansele sunt infime. Banii spală conști­ințele încăr­cate. În fond medicii nu pot fi con­damnați pen­tru că au "încer­cat", pen­tru că au vrut să te "salveze". Și e cât se poate de firesc să nu o facă gra­tuit, pen­tru că trata­mentele lor costă scump, foarte scump.

Căci este de noto­ri­etate că în Româ­nia spi­talele sunt slab echipate, cu condiții pre­care de igienă și cu per­sonal med­ical care nu îți dă mare atenție dacă nu strecori plicul cu bani în buzu­nar. Toată lumea e con­vinsă că așa stau lucrurile, chiar dacă în unele locuri există și medici care se stră­duie să‐și facă mese­ria cu dem­ni­tate. Put­erea per­cepției e imensă. Iar per­cepți­ile pe care nu le ges­tionezi se trans­formă în ade­văruri imua­bile.

Așa că pacienții dis­per­ați sau famili­ile lor scot banii de undeva, fac chetă printre nea­muri, dau anunțuri prin rețelele sociale și în presă, orice metodă e potriv­ită ca să salveze viața celor fără de sper­anță ducându‐i la Mecca sănătății, clin­ica din occi­dent. Și banii se chel­tuie, se topesc în câteva săp­tămâni și se trans­formă într‐o nouă sper­anță de vin­de­care. Pacient și fam­i­lie, nea­muri și pri­eteni își fac cu toții noi iluzii că o min­une este posi­bilă, până când real­i­tatea dovedește că nu s‐a "rezol­vat", că "încer­carea" a dat greș din cauza nu știu cărei com­pli­cații. Doar banii nu se mai întorc nicio­dată, chiar dacă chel­tuirea lor n‐a dat nici un rezul­tat.

Dar până la urmă nu pierderea ban­ilor e nenoro­cirea cea mai mare. Ci fap­tul că sper­anța ce i s‐a dat con­damnat­u­lui îl întoarce încă o dată la clipa aceea dinainte de a afla că are o boală ter­mi­nală, pen­tru a‐l mai trece o dată prin cal­varul insu­porta­bil al dis­perării. E ca și cum ar mai afla o dată că va muri.

Se spune despre medicii români că sunt cinici. Că spun pacien­tu­lui în față că nu mai are șanse, că e ter­mi­nat. Mie cin­ism mi se pare să iei un ast­fel de con­damnat și să‐l ademenești să spere într‐o min­une doar pen­tru a‐i lua banii și a‐l împinge încă o dată să se ros­to­golească pe scările dis­perării. Cin­ism mi se pare să învârți cu bună ști­ință roata aces­tui carusel al sper­anțelor și dis­perării: ai să mori, ai să trăiești, ai să mori, ai să trăiești, ai să mori…


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu