În Ro­mâ­nia aproape ni­meni nu dă doi bani pe fap­tul că un po­li­ti­cian are doc­to­rat sau vreun alt ti­tlu. Nea Ghe­or­ghe nu are nici cea mai vagă urmă de in­te­res față de spe­cia­li­za­rea ști­in­ți­fică ce o are un can­di­dat, e de ajuns dacă îi în­jură cu pri­ce­pere pe ăia pe care nu‑i poate în­ghiți el, ăia des­pre care  a aflat la te­le­vi­zor că dis­trug țara. Sau dacă dom’ pri­mar i‑a zis să‑l vo­teze când i‑a pro­mis a cin­cea oară că îi as­fal­tează ulița. Sau dacă a dat și el mă­car un tri­cou și‑o pe­re­che de ci­zme de cau­ciuc. De­si­gur, dacă ci­neva îl in­for­mează, rot­u­n­jește ochii a mi­rare și se arată im­pre­sio­nat de pre­su­pusa ști­ință de carte a per­so­na­ju­lui, dar de­ci­zia lui de a‑l vota n‑are nici o le­gă­tură cu ti­tlu­rile ști­in­ți­fice pe care pre­ten­den­tul la fo­to­liul de par­la­men­tar le-ar avea sau nu.

Po­li­ti­cie­nii știu foarte bine cum se “aran­jează” un ti­tlu de doc­tor, de aceea își ima­gi­nează cu ușu­rință ce a pre­su­pus ane­xa­rea par­ti­cu­lei dr. în fața nu­me­lui unui alt co­leg. A‑și atașa această ti­tu­la­tură poate fi cel mult sem­nul unei com­pe­ti­ții de ima­gine: adică ce, eu sunt mai prost, de ce să nu fiu și eu doc­tor? Fi­rește, în rân­dul po­li­ti­cie­ni­lor se vor găsi în­tot­dea­una și in­di­vizi cu un nivel mai ri­di­cat de prag­ma­tism care își ca­na­li­zează ener­gia mai mult în zona afa­ce­ri­lor pro­fi­ta­bile ce le pot face de pe urma po­zi­ției lor de­cât pe bu­ta­fo­ria ti­tu­la­tu­ri­lor ști­in­ți­fice sau aca­de­mice.

Așa­dar so­cial nu dăm nici o im­por­tanță doc­to­ra­tu­lui, iar mo­ral știm toți că se ob­ține ade­sea prin căi ili­cite. Se naște în­tre­ba­rea le­gi­timă: de ce își mai do­resc per­so­na­jele po­li­tice ast­fel de ti­tluri, dacă n‑au va­loare nici în fața so­ci­e­tă­ții, nici în fața ce­lor­lalți po­li­ti­cieni? De ce țin mor­țiș să se po­le­iască cu au­rul fals al unei glo­rii in­te­lec­tu­ale la care nici­o­dată nu vor avea ac­ces pe căi one­ste? De ce se ex­pun ris­cu­lui de a fi des­co­pe­riți ca ri­di­coli pla­gi­a­tori, chi­nu­indu-se apoi să se as­cundă în spa­tele unor chi­chițe avo­că­țești, ca să își păs­treze ti­tlul câști­gat prin fra­udă?

Nu știu care‑i răs­pun­sul la această în­tre­bare. Poate e pur și sim­plu un or­go­liu ne­mă­su­rat. Poate e sen­ti­men­tul că to­tul li se cu­vine și, ocu­pați cum sunt cu des­ti­nele ță­rii, li se va fi pă­rând fi­resc să se facă ra­bat de la re­guli pen­tru ei. Ori­cum ar lua doc­to­ra­tul dacă și-ar pune min­tea — vezi bine că sunt com­pe­tenți și ca­pa­bili — de ce să nu pri­mească mai sim­plu și mai re­pede ceva ce le stă evi­dent la în­demână, cât timp ei au grija ță­rii și po­po­ru­lui?!?

Ori poate că e ceva mai com­pli­cat de­cât atât. Poate că am ajuns cumva să cre­dem că fal­sul e ceva fi­resc, ba chiar dezi­ra­bil. Poate că de prin școală ni se să­dește în minte ideea că orice cre­a­ție este, de fapt, o com­pi­la­ție a al­tor lu­cruri spuse și gân­dite de al­ții, pre­cum ese­u­rile pre­su­pus ori­gi­nale de la ma­te­ria li­te­ra­tu­rii ro­mâne în care tre­buie să asam­blezi în­demâ­na­tic frag­mente de cri­tică li­te­rară enun­țate de al­ții. Sau și mai sim­plu de atât, să co­pi­ezi cu mici schim­bări teza co­le­gu­lui. Sau în mod mai ela­bo­rat, cum se pro­ce­dează cu pro­iec­tele în fa­cul­tăți unde pro­fe­so­rul — pen­tru șpaga po­tri­vită — îți dă să co­pi­ezi un pro­iect mai vechi pe care ul­te­rior i‑l vei pre­zenta tot lui pen­tru eva­lu­are.

Și poate că această cul­tură a fal­su­lui în­cepe și mai de­vreme, în forme și mai sub­tile, așa cum con­stată Ka­ri­oka în po­ves­tea asta. Poate că, chiar și în nu­mele unor bune in­ten­ții, stre­cu­răm în min­tea co­pi­i­lor noș­tri că e mai pu­țin im­por­tant dacă re­zul­ta­tele lor se clă­desc pe au­ten­ti­ci­tate și efort pro­priu, că tot ceea ce con­tează e să cre­eze apa­rențe dră­guțe. Pen­tru că tre­buie să‑i în­cu­ra­jăm pe mi­cuți — nu‑i așa? — să nu se simtă com­ple­xați că ei nu pot fi ori­gi­nali, ta­len­tați și deș­tepți în orice do­me­niu ar­tis­tic ori ști­in­ți­fic. Tre­buie să le bă­găm în cap că sco­pul scuză mij­loa­cele — nu con­tează că alt­ci­neva a fă­cut de­se­nul sau alt­ci­neva a scris eseul dacă ei ast­fel pot fi pic­tori și scri­i­tori, iar noi pu­tem fi mân­dri de ceea ce am re­a­li­zat în viață. Nu e de co­lea să avem co­pii așa ta­len­tați, pre­cis că mă­car ju­mă­tate e me­ri­tul nos­tru.

Iar mai târ­ziu și cu ace­leași me­tode, ai noș­tri co­pii își vor dori să ajungă chiar și doc­tori în vreo ști­ință. Apoi tim­pul va trece. Și peste mulți ani, când toate fap­tele lor mă­runte vor fi de­ve­nit ne­în­sem­nată is­to­rie, co­piii noș­tri aju­nși niște bă­trâni vor pu­tea spune cui o mai vrea să‑i as­culte că ei sunt di­ta­mai doc­to­rii în nu-știu-care ști­ință. Atâta doar că ni­mă­nui nu i‑a pă­sat și nici n‑o să‑i pese vreo­dată. Nici mă­car lor.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.