De ce avem nevoie de doctorate

În Româ­nia aproape nimeni nu dă doi bani pe fap­tul că un politi­cian are doc­torat sau vreun alt titlu. Nea Ghe­o­rghe nu are nici cea mai vagă urmă de interes față de spe­cializarea ști­inți­fică ce o are un can­di­dat, e de ajuns dacă îi înjură cu pri­cepere pe ăia pe care nu‑i poate înghiți el, ăia despre care  a aflat la tele­vi­zor că dis­trug țara. Sau dacă dom' pri­mar i‑a zis să‑l voteze când i‑a promis a cincea oară că îi asfal­tează ulița. Sau dacă a dat și el măcar un tri­cou și‑o pereche de cizme de cau­ciuc. Desigur, dacă cineva îl informează, rotun­jește ochii a mirare și se arată impre­sionat de pre­su­pusa ști­ință de carte a per­son­aju­lui, dar decizia lui de a‑l vota n‑are nici o legă­tură cu titlurile ști­inți­fice pe care pre­tenden­tul la fotoliul de par­la­men­tar le-ar avea sau nu.

Politi­cienii știu foarte bine cum se "aran­jează" un titlu de doc­tor, de aceea își imag­inează cu ușur­ință ce a pre­su­pus anexarea par­tic­ulei dr. în fața numelui unui alt coleg. A‑și atașa această tit­u­latură poate fi cel mult sem­nul unei com­petiții de imag­ine: adică ce, eu sunt mai prost, de ce să nu fiu și eu doc­tor? Firește, în rân­dul politi­cie­nilor se vor găsi întot­deauna și indi­vizi cu un nivel mai ridi­cat de prag­ma­tism care își canal­izează ener­gia mai mult în zona afac­er­ilor prof­itabile ce le pot face de pe urma poz­iției lor decât pe butafo­ria tit­u­la­turilor ști­inți­fice sau aca­d­e­mice.

Așadar social nu dăm nici o impor­tanță doc­tor­at­u­lui, iar moral știm toți că se obține ade­sea prin căi ilicite. Se naște între­barea legit­imă: de ce își mai doresc per­son­ajele politice ast­fel de titluri, dacă n‑au val­oare nici în fața soci­etății, nici în fața celor­lalți politi­cieni? De ce țin morțiș să se poleiască cu aurul fals al unei glo­rii int­elec­tuale la care nicio­dată nu vor avea acces pe căi oneste? De ce se expun riscu­lui de a fi descoper­iți ca ridi­coli pla­gia­tori, chinuindu-se apoi să se ascundă în spatele unor chichițe avocățești, ca să își păstreze titlul câști­gat prin fraudă?

Nu știu care‑i răspun­sul la această între­bare. Poate e pur și sim­plu un orgoliu nemă­surat. Poate e sen­ti­men­tul că totul li se cuvine și, ocu­pați cum sunt cu des­tinele țării, li se va fi părând firesc să se facă rabat de la reg­uli pen­tru ei. Oricum ar lua doc­tor­atul dacă și-ar pune mintea — vezi bine că sunt com­pe­tenți și capa­bili — de ce să nu primească mai sim­plu și mai repede ceva ce le stă evi­dent la îndemână, cât timp ei au grija țării și poporu­lui?!?

Ori poate că e ceva mai com­pli­cat decât atât. Poate că am ajuns cumva să cre­dem că fal­sul e ceva firesc, ba chiar dezirabil. Poate că de prin școală ni se sădește în minte ideea că orice creație este, de fapt, o com­pi­lație a altor lucruri spuse și gân­dite de alții, pre­cum eseurile pre­su­pus orig­i­nale de la mate­ria lit­er­a­turii române în care tre­buie să asam­blezi îndemâ­natic frag­mente de crit­ică lit­er­ară enunțate de alții. Sau și mai sim­plu de atât, să copiezi cu mici schim­bări teza coleg­u­lui. Sau în mod mai elab­o­rat, cum se pro­cedează cu proiectele în fac­ultăți unde pro­fe­sorul — pen­tru șpaga potriv­ită — îți dă să copiezi un proiect mai vechi pe care ulte­rior i‑l vei prezenta tot lui pen­tru eval­u­are.

Și poate că această cul­tură a fal­su­lui începe și mai devreme, în forme și mai sub­tile, așa cum con­stată Kar­ioka în povestea asta. Poate că, chiar și în numele unor bune intenții, stre­curăm în mintea copi­ilor noștri că e mai puțin impor­tant dacă rezul­tatele lor se clădesc pe aut­en­tic­i­tate și efort pro­priu, că tot ceea ce con­tează e să creeze aparențe drăguțe. Pen­tru că tre­buie să‑i încu­ra­jăm pe micuți — nu‑i așa? — să nu se simtă com­plex­ați că ei nu pot fi orig­i­nali, tal­en­tați și deștepți în orice dome­niu artis­tic ori ști­ințific. Tre­buie să le băgăm în cap că scopul scuză mijloacele — nu con­tează că altcineva a făcut desenul sau altcineva a scris eseul dacă ei ast­fel pot fi pic­tori și scri­itori, iar noi putem fi mân­dri de ceea ce am real­izat în viață. Nu e de colea să avem copii așa tal­en­tați, pre­cis că măcar jumă­tate e mer­itul nos­tru.

Iar mai târziu și cu ace­leași metode, ai noștri copii își vor dori să ajungă chiar și doc­tori în vreo ști­ință. Apoi tim­pul va trece. Și peste mulți ani, când toate faptele lor mărunte vor fi devenit neînsem­nată isto­rie, copiii noștri ajunși niște bătrâni vor putea spune cui o mai vrea să‑i asculte că ei sunt dita­mai doc­torii în nu-știu-care ști­ință. Atâta doar că nimănui nu i‑a păsat și nici n‑o să‑i pese vre­o­dată. Nici măcar lor.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu