Se face des­tul de mult caz des­pre ma­nia te­le­foa­ne­lor mo­bile, o boală so­ci­ală care pare să facă ra­va­gii în ul­tima vreme. Ne-am obiș­nuit să ne de­co­nec­tăm de la me­diul so­cial în care trăim, plon­jând cu ne­saț în lu­mea di­gi­tală a ami­ci­ți­i­lor vir­tu­ale, a em­pa­ti­i­lor su­per­fi­ci­ale. Un like și-un share sunt mai frec­vente forme de in­te­rac­țiune în­tre noi, po­pu­la­ția ur­bană mo­dernă, de­cât o mână de aju­tor con­cretă în tre­bu­rile co­ti­diene. Ami­cii dau like că ți-ai vă­ruit casa, dar nu te poți baza pe ei că vor veni să pună mâna pe tra­fa­let. Lu­mea dă like și go­ing la nu știu ce pro­test, dar la fața lo­cu­lui nu ajunge nici a ze­cea parte din­tre pre­su­pu­șii entuziaști.

Și ul­tima gă­sel­niță sunt lo­cu­rile care afi­șează chiar la in­trare că n‑au wifi, deci nu-ți poți fo­losi te­le­fo­nul, in­vi­tându-și cli­en­ții să in­te­rac­țio­neze di­rect. Foarte fru­mos, hai să dăm like și share și la ches­tia asta. După aia vom re­a­liza că e doar un moft ca multe al­tele, căci dacă nu e wi­re­less atunci co­mu­tăm pe 3 sau 4G, după po­si­bi­li­tăți și do­tări și ne con­ti­nuăm ma­ra­to­nul di­gi­tal. Like, share, go­ing. Dar chiar dacă ci­neva ar lua în se­rios această in­vi­ta­ție la con­ver­sa­ție, lu­cru­rile n‑ar de­curge mult mai bine. Am fost me­reu cu­rios să văd ce dis­cută con­ce­tă­țe­nii mei atunci când au oca­zia, așa că am tras cu ure­chea la su­biec­tele pe care le abor­dează atunci când pun te­le­foa­nele de­o­parte. N‑aș pu­tea spune că am tras niște con­clu­zii încurajatoare.

Ti­ne­rele de vâr­sta li­ce­u­lui spo­ro­vă­iesc cu ne­saț des­pre bă­ieți, des­pre haine și des­pre mu­zică, iar ti­ne­rii se dau în vânt după ga­gici, ma­șini și ga­d­ge­turi. Pla­ti­tu­di­nile și stu­pize­ni­ile sunt pro­ba­bil scu­za­bile prin prisma vâr­stei — în fond se află la vâr­sta su­per­fi­ci­a­li­tă­ți­lor. Dacă îna­in­tăm pu­țin în ca­te­go­ri­ile de vâr­stă su­biec­tele domni­șoa­re­lor se mută spre sho­pping și clu­buri, ale ti­ne­ri­lor domni rămân sta­bile: ga­gici, ma­șini, ga­d­ge­turi. Su­per­fi­ci­a­li­ta­tea în­cepe să de­vină în­gri­jo­ră­toare. Câ­țiva ani mai în­colo ca vâr­stă, ti­ne­rele doamne au deja un job și ast­fel apare un su­biect nou: ce se în­tâm­plă pe la ser­vici dintr‑o per­spec­tivă mondenă sau, pe ro­mâ­nește, bârfă. Cine cu cine s‑a mai com­bi­nat, care proastă s‑a îm­bră­cat ca dracu’, cine e clar că se culcă cu șefu’. Ti­ne­rii domni dau do­vadă de o con­ving­ă­toare con­sec­vență: ei vor­besc de ga­gici, ma­șini și gadgeturi.

Pe urmă apare un mo­ment de co­ti­tură în viața ti­ne­ri­lor doamne și domni: fac co­pii. Și dintr‑o dată ele nu mai vor­besc des­pre alt­ceva de­cât des­pre această sen­zațio­nală și epo­cală re­a­li­zare per­so­nală: cum am fă­cut căcuța și ce nu­anțe co­lo­ris­tice avea, ce am mân­cat noi azi, cum ne-am ri­di­cat în fun­du­leț, ce am ci­tit pe nu știu care site de pu­e­ri­cul­tură sau în vreo carte scrisă de cel mai la modă doc­tor de co­pii. Ei, se­ri­oși și per­se­ve­renți, as­cultă dis­cur­sul ju­mă­tă­ți­lor pro­prii după care șu­șo­tesc în­tre ei, de câte ori prind oca­zia, des­pre ga­gici, ma­șini și gadgeturi.

După ce mai îm­bă­trâ­nesc nițel, ei și ele de­vin ceva mai aple­cați spre ches­tiu­nile se­ri­oase ale lu­mii din ju­rul lor. Pe vre­mea lor lu­cru­rile erau alt­fel, cu si­gu­ranță mai bune. Pro­fe­sio­na­lis­mul lor, mă­su­rat de anii tre­cuți prin va­rii com­pa­nii și mai pu­țin de re­zul­tate con­crete, este greu în­cer­cat de ge­ne­ra­ți­ile noi care nu știu să facă ni­mic, însă au o mul­țime de pre­ten­ții. Ni­mic nu mai e cum era, vi­i­to­rul e gri în­tu­ne­cat. Când gru­pu­rile se îm­part pe sexe, ve­chile obi­ce­iuri re­vin: ele vor­besc des­pre di­ete, iar ei des­pre ga­gici, ma­șini și gadgeturi.

E in­cre­di­bil de șa­blo­nardă con­ver­sa­ția noas­tră. Func­ție de vâr­stă, sex și sta­tut so­cial se poate prog­noza cu pre­ci­zie re­mar­ca­bilă des­pre ce vor dis­cuta X, Y și Z atunci când se vor în­tâlni la vreun res­ta­u­rant sau vreo sin­dro­fie ami­cală. Po­li­tica — în sen­sul dez­ba­te­rii ci­vice și a că­u­tă­rii de so­lu­ții pen­tru mi­ile de pro­bleme cu care so­ci­e­ta­tea se con­fruntă —  e re­pu­di­ată ra­pid pen­tru că e adu­că­toare de cer­turi și nu-ți do­rești să te sfă­dești cu ami­cii și an­tu­ra­jul. Cine știe, poate ai ne­voie de ei cân­dva. Ro­mâ­nii nu pot dis­cuta des­pre po­li­tică, știu doar să se certe din ea. Cul­tura ge­ne­rală — ca sursă de po­ten­ți­ale con­ver­sa­ții in­te­re­sante — este en­de­mică și pe cale de dis­pa­ri­ție. Cărți nu mai ci­tește ni­meni. Fil­mele nu me­rită co­men­tate de­cât su­per­fi­cial — l‑ai vă­zut pe ăla cu aia care vroia să‑l omoare pe ăla? nu! a, să te duci să‑l vezi, e foarte tare. Tea­tru? Ha!

Și to­tuși avem o ne­voie de a in­te­rac­ționa și pe alte teme, iar în pri­vința asta re­țe­lele so­ci­ale sunt de ne­în­lo­cuit. Căci, spre de­o­se­bire de o con­ver­sa­ție nor­mală, unde tre­buie să con­tri­bui și tu ca să poți fi cu ade­vă­rat parte a ei, pe net poți doar să răs­fo­iești ceea ce au scris sau au fo­to­gra­fiat al­ții. Nu tre­buie să ex­primi ceva in­te­li­gi­bil. Nu tre­buie să ai vreo com­pe­tență asu­pra su­biec­tu­lui. Nici mă­car nu te poate forța ni­meni să ai o opi­nie. E su­fi­cient să like, să share sau să going.

Așa că, ve­deți voi, în­dem­nul ăsta de a lăsa te­le­foa­nele și a vorbi în­tre noi e bun, nu zic nu, dar rămâne to­tuși o în­tre­bare des­chisă: des­pre ce mai știm să vorbim?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.