Să like, să share sau să going

Se face destul de mult caz despre mania tele­foanelor mobile, o boală socială care pare să facă rav­agii în ulti­ma vreme. Ne-am obiș­nu­it să ne deconec­tăm de la medi­ul social în care trăim, plon­jând cu nesaț în lumea dig­i­tală a ami­ciți­ilor vir­tuale, a empati­ilor super­fi­ciale. Un like și-un share sunt mai frecvente forme de inter­acți­une între noi, pop­u­lația urbană mod­ernă, decât o mână de aju­tor con­cretă în tre­burile coti­di­ene. Amicii dau like că ți-ai văruit casa, dar nu te poți baza pe ei că vor veni să pună mâna pe trafalet. Lumea dă like și going la nu știu ce protest, dar la fața locu­lui nu ajunge nici a zecea parte din­tre pre­supușii entuzi­aști.

Și ulti­ma găsel­niță sunt locurile care afișează chiar la intrare că n‑au wifi, deci nu-ți poți folosi tele­fonul, invitân­du-și clienții să inter­acționeze direct. Foarte fru­mos, hai să dăm like și share și la ches­tia asta. După aia vom real­iza că e doar un moft ca multe altele, căci dacă nu e wire­less atun­ci comutăm pe 3 sau 4G, după posi­bil­ități și dotări și ne con­tin­uăm mara­tonul dig­i­tal. Like, share, going. Dar chiar dacă cine­va ar lua în serios această invi­tație la con­ver­sație, lucrurile n‑ar decurge mult mai bine. Am fost mereu curios să văd ce dis­cută con­cetățenii mei atun­ci când au ocazia, așa că am tras cu ure­chea la subiectele pe care le abor­dează atun­ci când pun tele­foanele deop­arte. N‑aș putea spune că am tras niște con­cluzii încu­ra­ja­toare.

Tinerele de vârs­ta liceu­lui sporovăi­esc cu nesaț despre băieți, despre haine și despre muz­ică, iar tiner­ii se dau în vânt după gagi­ci, mași­ni și gad­ge­turi. Plat­i­tu­dinile și stupizeni­ile sunt prob­a­bil scuz­abile prin pris­ma vârstei — în fond se află la vârs­ta super­fi­cial­ităților. Dacă înain­tăm puțin în cat­e­gori­ile de vârstă subiectele dom­nișoarelor se mută spre shop­ping și cluburi, ale tiner­ilor dom­ni rămân sta­bile: gagi­ci, mași­ni, gad­ge­turi. Super­fi­cial­i­tatea începe să dev­ină îngri­joră­toare. Câți­va ani mai înco­lo ca vârstă, tinerele doamne au deja un job și ast­fel apare un subiect nou: ce se întâm­plă pe la ser­vi­ci dintr‑o per­spec­tivă mon­denă sau, pe românește, bâr­fă. Cine cu cine s‑a mai com­bi­nat, care proastă s‑a îmbră­cat ca dracu’, cine e clar că se cul­că cu șefu’. Tiner­ii dom­ni dau dovadă de o convingă­toare con­secvență: ei vorbesc de gagi­ci, mași­ni și gad­ge­turi.

Pe urmă apare un moment de coti­tură în viața tiner­ilor doamne și dom­ni: fac copii. Și dintr‑o dată ele nu mai vorbesc despre altce­va decât despre această sen­za­țion­ală și epocală realizare per­son­ală: cum am făcut căcuța și ce nuanțe col­oris­tice avea, ce am mân­cat noi azi, cum ne-am ridi­cat în fun­d­uleț, ce am citit pe nu știu care site de puer­i­cul­tură sau în vreo carte scrisă de cel mai la modă doc­tor de copii. Ei, seri­oși și per­se­v­erenți, ascultă dis­cur­sul jumătăților pro­prii după care șușotesc între ei, de câte ori prind ocazia, despre gagi­ci, mași­ni și gad­ge­turi.

După ce mai îmbătrâ­nesc nițel, ei și ele devin ceva mai aple­cați spre chestiu­nile serioase ale lumii din jurul lor. Pe vre­mea lor lucrurile erau alt­fel, cu sig­u­ranță mai bune. Pro­fe­sion­al­is­mul lor, măsurat de anii tre­cuți prin varii com­panii și mai puțin de rezul­tate con­crete, este greu încer­cat de gen­er­ați­ile noi care nu știu să facă nim­ic, însă au o mulțime de pre­tenții. Nim­ic nu mai e cum era, viitorul e gri întunecat. Când grupurile se împart pe sexe, vechile obi­ceiuri revin: ele vorbesc despre diete, iar ei despre gagi­ci, mași­ni și gad­ge­turi.

E incred­i­bil de șablonardă con­ver­sația noas­tră. Funcție de vârstă, sex și statut social se poate prog­noza cu pre­cizie remar­ca­bilă despre ce vor dis­cu­ta X, Y și Z atun­ci când se vor întâl­ni la vre­un restau­rant sau vreo sin­drofie ami­cală. Polit­i­ca — în sen­sul dez­ba­terii civice și a căutării de soluții pen­tru miile de prob­leme cu care soci­etatea se con­frun­tă —  e repu­di­ată rapid pen­tru că e aducă­toare de cer­turi și nu-ți dorești să te sfădești cu amicii și antu­ra­jul. Cine știe, poate ai nevoie de ei când­va. Românii nu pot dis­cu­ta despre politică, știu doar să se certe din ea. Cul­tura gen­er­ală — ca sursă de potențiale con­ver­sații intere­sante — este endemică și pe cale de dis­par­iție. Cărți nu mai citește nimeni. Filmele nu mer­ită comen­tate decât super­fi­cial — l‑ai văzut pe ăla cu aia care vroia să‑l omoare pe ăla? nu! a, să te duci să‑l vezi, e foarte tare. Teatru? Ha!

Și totuși avem o nevoie de a inter­acționa și pe alte teme, iar în priv­ința asta rețelele sociale sunt de neîn­locuit. Căci, spre deose­bire de o con­ver­sație nor­mală, unde tre­buie să con­tribui și tu ca să poți fi cu ade­vărat parte a ei, pe net poți doar să răs­foiești ceea ce au scris sau au fotografi­at alții. Nu tre­buie să expri­mi ceva intel­igi­bil. Nu tre­buie să ai vreo com­pe­tență asupra subiec­tu­lui. Nici măcar nu te poate forța nimeni să ai o opinie. E sufi­cient să like, să share sau să going.

Așa că, vedeți voi, îndem­nul ăsta de a lăsa tele­foanele și a vor­bi între noi e bun, nu zic nu, dar rămâne totuși o între­bare deschisă: despre ce mai știm să vor­bim?


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu