Mulți dintre medicii și paramedicii care au lucrat în noaptea incendiului de la Colectiv au spus că au văzut iadul. Impresia a fost de ireal, de dramatism împins dincolo de limitele imaginației. Părea un fel de coșmar devenit realitate, un coșmar dintre acelea pe care crezi să nu le vei trăi niciodată, pentru care niciodată nu ești pregătit să le înfrunți. În fața tragediei reacția medicilor a depășit latura profesională, a devenit o reacție umană: compasiune, solidaritate, efort până la sacrificiu. Și toți am fost impresionați de ei și i‑am aplaudat.
Unele voci au spus că organizarea autorităților a fost foarte proastă, că a fost o debandadă generală, cu echipaje de ambulanțe care veneau și nu păreau să știe să colaboreze între ele, cu pompieri debusolați de anvergura situației, cu lipsa unui coordonator al intervenției. Asistenții medicali alergau de la un rănit la altul, încercând să‑i cuprindă pe toți, să‑i îngrijească pe toți, să‑i evalueze pe toți. E limpede că în astfel de situații primul care trebuie să ajungă la fața locului este cineva care știe să coordoneze lucrurile, cineva cu sânge rece și minte limpede, antrenat pentru astfel de misiuni: coordonarea acțiunilor de salvare a celor aflați încă în pericol, delimitarea zonelor de evaluare și preluare a răniților, asigurarea căilor de acces pentru ambulanțe și pompieri. N‑avem astfel de structuri. ISU mai are încă de învățat.
Și poate că asta a fost cumva admirabil și salutar: faptul că toți cei implicați în salvarea oamenilor au compensat măcar în parte lipsa de organizare cu dedicația și solidaritatea lor. Nu aveau un plan clar de acțiune, dar aveau o dorință sinceră de a‑i salva pe cei răniți și asta se vedea în disperarea lor de a face cât mai mult, cât mai repede. În febra evenimentelor nimeni nu mai avea timp să gândească la eficiență și priorități. Cuvântul de ordine era viteza.
Vă amintiți? Nu demult i‑am blamat pe medici pentru că s‑au declarat nemulțumiți de încadrarea plicului oferit de pacient în categoria penală a mitei. I‑am criticat mulți pentru condiționarea actului medical, pentru că în loc să pună presiune pe autorități pentru un sistem de sănătate mai performant și mai bine remunerat, transferă problemelor financiare personale către pacient. Iată‑i pe aceeași medici trecând pentru noi printr-un iad uriaș, dovedind solidaritate, compasiune și dăruire pentru binele semenilor lor. Și pe noi aplaudându‑i.
Timpul a trecut după noaptea tragediei. Rănile arsurilor nu te omoară pe loc, nici gazele toxice inhalate. Efectele lor — ni s‑a spus de la bun început — se văd cu o săptămână mai târziu și produc un nou val de decese. Rata de supraviețuire este între 30 și 80% spun statisticile. Vedem asta acum — în doar două-trei zile au murit încă 12 oameni. O simplă matematică ne înfioară: din circa 80 de pacienți grav răniți statistica spune că vom pierde între 24 și 64 de oameni.
Însă nu ne interesează statisticile. Așa că tăbărâm din nou pe medici. Eroismul lor e uitat, dedicația lor este ignorată. Precis nu fac ce trebuie, precis vor să mușamalizeze ceva. Precis sunt incompetenți și nu recunosc. Precis în străinătate toți răniții ar fi fost vindecați. Nu ne pricepem la medicină, dar am citit noi pe net despre cazuri de-astea. Sau am vorbit noi cu cineva care ne‑a spus adevărul. Că nu‑i ducem în străinătate pe răniți pentru că orgolioșii medici români nu vor să se vadă că ei n‑au fost în stare. Distanța de la eroism la vinovăție e uneori de doar câteva zile.
Ca în orice prilej de criză, comunicarea noastră e varză. Nu se transmit informațiile relevante, nu există canale de comunicare bine stabilite și verificări temeinice ale veridicității. Fiecare spital vorbește oficial cu presa prin intermediul unor medici. Fiecare jurnalist știe pe câte un medic de prin vreun spital implicat în îngrijirea răniților. Apoi jurnaliștii pun pe site-uri tot felul de știri care se bat cap în cap. Fiecare se simte dator să contribuie și el cu un comentariu, o insinuare, o dezvăluire sau o bănuială care se combină în malaxorul societății și rezultă un fel de ghiveci informațional, ideal pentru a înflori bârfele și scenariile.
Au destul sânge, nu mai donați! Ba n‑au sânge, veniți la centrele de donare! N‑au medicamentul X! Ba da, îl au! Răniții evoluează bine, îi salvăm! Ba nu, o să mai moară, o să vedeți! Medicii străini îi laudă pe cei români pentru cum au acționat! Nu e decât diplomație profesională, de fapt au spus că trebuie duși la spitale din străinătate că aici mor cu zile!
Eu unul nu cred că medicii noștri sunt incompetenți. Probabil că unii dintre ei nu s‑au mai confruntat cu astfel de cazuri, atât de grave și atât de multe, probabil că limitele lor profesionale au fost drastic încercate zilele astea. Dar sunt aproape sigur că niște oameni care au arătat atâta devotament în salvarea celor arși nu le-ar pune acum viața în pericol ascunzându-și neputințele și lipsa dotărilor necesare. Ar fi ilogic. De ce și-ar asuma responsabilități dacă ar crede că nu‑i pot îngriji? Ca să contabilizeze în dreptul lor niște decese? Ca să asculte de presupusele ordine date de un ministru și-un secretar de stat dintr-un guvern demisionar? Absurd.
Poate că ar trebui să ne oprim din această isterie națională a comunicării fără fond, fără argumente, fără profesionalism. Poate că ar trebui să ne evaluăm încrederea în medicii români și să ne hotărâm dacă le acordăm credit sau nu. Poate ar trebui să ne întrebăm ce sunt ei pentru noi: eroi sau vinovați? Căci dacă vom continua să‑i îmbrâncim ba într‑o categorie, ba în alta, tare mi‑e teamă că nu ne vom mai (re)câștiga niciodată sănătatea.
22:11
Medicii…Doar ei pot sa hotarasca si sa ne convinga daca sunt eroi sau vinovati. Nu noi Îi îmbrâncim. Ei se îmbrâncesc. Intre ei. Unii sunt eroi iar unii sunt vinovati…