Îmi amin­tesc încă bine vre­mu­rile alea de după re­vo­lu­ție. Plu­tea pe străzi o stare de be­a­ti­tu­dine, un soi de fe­ri­cire pros­tească pe care ma­jo­ri­ta­tea o îm­păr­tă­șea, un sen­ti­ment de eli­be­rare și o uri­așă spe­ranță că lu­cru­rile se vor în­drepta în cu­rând. A du­rat o vreme până când ne-am re­ve­nit din be­ția asta ide­a­tică și am pri­ce­put că ni­mic din cele ce le spe­ram fi­e­care din noi nu se va îm­plini prea cu­rând. Dar un timp a fost fru­mos, sen­za­ția de ani­mal eli­be­rat din cu­șcă era plăcută.

Pe urmă Ro­mâ­nia a evo­luat. Nu spre ceea ce ne-am fi do­rit, ci spre bi­nele și bu­năs­ta­rea unora. Nu s‑a în­tâm­plat peste noapte, ci trep­tat, aproape pe ne­bă­gate de seamă. Ro­mâ­nii s‑au îm­păr­țit în ta­bere, unii cu Ili­escu, al­ții cu li­be­ra­lii și ță­ră­niș­tii și răz­bo­iul ro­mâno-ro­mân a în­ce­put. Pe urmă din toată masa asta s‑a des­prins un soi de clasă de mij­loc, emi­na­mente ur­bană, for­mată din oa­meni edu­cați, lu­cră­tori în com­pa­nii pri­vate, cu ve­ni­turi ceva mai con­sis­tente și de la ei s‑a aș­tep­tat cu multă spe­ranță schim­ba­rea. Da, e vorba des­pre tine, dragă ci­ti­to­rule, căci sta­tis­tic vor­bind există o mare pro­ba­bi­li­tate ca tu să faci parte din această clasă de mij­loc. Nu­mai că ti­ne­rii ăș­tia nu au evo­luat so­cial și po­li­tic așa cum se aș­tepta de la ei. S‑au îm­păr­țit și ei în două ca­te­go­rii — pe­si­miș­tii și op­ti­miș­tii — și fi­e­care din­tre ele și‑a ur­mat pro­pria cale.

Pe­si­miș­tii au emi­grat. Ei n‑au cre­zut prea tare în șansele Ro­mâ­niei și și-au fă­cut so­co­teala că în altă țară, mai ci­vi­li­zată, vor avea o soartă mai bună. Can­ada, SUA și mai re­cent ță­rile vest-eu­ro­pene au fost ținta ple­că­ri­lor lor. Azi sunt de­parte, unii au re­u­șit, al­ții nu chiar. Unora le e bine acolo, al­tora le e dor de pri­e­teni și de fa­mi­li­ile lă­sate în urmă. Mai bi­nele nu e în­tot­dea­una în­de­a­juns de bine ca să com­pen­seze sen­ti­men­tul de înstrăinare.

Op­ti­miș­tii au ră­mas. Veți crede poate că ei au dat o șansă Ro­mâ­niei și au ră­mas să lupte pen­tru ea. Nu, n‑a fost așa. Op­ti­miș­tii sunt aceia care și-au în­chi­puit — unii o fac încă — că pot trăi nea­fec­tați de mi­ze­ria po­li­ti­cii ro­mâ­nești. Că un sa­la­riu de la o firmă pri­vată, mai ales dacă re­u­șesc să‑l cre­ască avansând în ca­rieră, este de ajuns ca să n‑aibă de a face cu in­com­pe­tența și aro­ganța sta­tu­lui ro­mân. Nu există ser­vi­cii de să­nă­tate pu­blică? Nu‑i ni­mic, își plă­tesc abo­na­ment la o cli­nică pri­vată. Nu sunt școli de­cente? Nu‑i ni­mic, își duc co­pi­lul la școli pri­vate sau “aran­jează” să fie pri­mit la alea de stat “de elită”, unde “pre­ten­ți­ile” sunt mai mari. Nu avem o in­fras­truc­tură de tu­rism de­centă? Nu‑i ni­mic, își fac va­can­țele în Gre­cia, Tur­cia sau Ita­lia, iar iarna la ski în Aus­tria sau în El­ve­ția. N‑avem dru­muri de ca­li­tate? Nu‑i ni­mic, își cum­pără o ma­șină stră­ină și, dacă se poate, 4x4. N‑avem agri­cul­tură per­for­mantă? Nu‑i ni­mic, ei cum­pără mân­ca­rea de la Car­re­four și Mega. Nu se mo­der­ni­zează ora­șele și car­ti­e­rele lor? Nu‑i ni­mic, ei se mută în car­ti­ere re­zi­den­ți­ale, la mar­gi­nile se­lecte ale orașelor.

Pen­tru fi­e­care pro­blemă n‑au că­u­tat îm­pre­ună o so­lu­ție, ci o va­ri­antă in­di­vi­du­ală de oco­lire. Și-au con­struit, fi­e­care după pu­teri, o mică ci­ta­delă. Au exis­tat și mici in­con­ve­niente, de­si­gur. De pildă tra­fi­cul in­fer­nal al ora­șe­lor ca­u­zat de ex­ce­sul de ma­șini — pe ăsta nu l‑au pu­tut evita. Sau cel de pe Va­lea Pra­ho­vei, des­ti­na­ția unui we­e­kend obiș­nuit. Sau lipsa lo­cu­ri­lor de par­care. Sau pen­si­ile ri­di­col de mici ale pă­rin­ți­lor lor. Sau dis­tru­ge­rea me­diu­lui. Sau po­lu­a­rea. Dar în an­sam­blu era bine. Sta­tul și po­li­ti­cie­nii care‑l con­du­ceau erau un­deva de­parte, în treaba lor, nu prea conta ce fac, pe ei ori­cum nu‑i prea interesa.

Iar sta­tul nu i‑a de­ran­jat prea tare nici el. Le‑a dat im­po­zi­tare unică, li­be­rală. I‑a lă­sat să lu­creze în re­gim de PFA, fără prea multe ve­ri­fi­cări fis­cale. Im­por­tant era să pro­ducă, să ge­ne­reze PIB. Pri­viți la gu­ver­na­rea Ponta spre exem­plu: nici una din­tre re­a­li­ză­rile cu care se mân­drește nu poate fi le­gată de vreun pro­gram în­che­gat al gu­ver­nu­lui. Pur și sim­plu a lă­sat eco­no­mia să lu­creze, a co­lec­tat ta­xele fis­cale și a tă­iat toate in­ves­ti­ți­ile pu­blice. Ba­lanța pre­zen­tu­lui a de­ve­nit iute po­zi­tivă. Ba­lanța vi­i­to­ru­lui? Cui îi pasă? Gu­ver­nu­lui, nu, ori­cum vin al­ții la pu­tere peste un timp. Cla­sei de mij­loc, nu, ea are grija cre­di­te­lor de la bănci. Bo­gă­ta­ni­lor, nu, ei tră­iesc într‑o lume a lor. Poate să­ră­ci­mii, dar cine dă doi bani pe ei?!?

De ce sunt acum în stradă op­ti­miș­tii și co­piii lor? Poate pen­tru că au re­a­li­zat că nu pot să se as­cundă într-una. Poate pen­tru că au în­țe­les în sfâr­șit că e ne­voie de ei ca să aibă țara pe care și‑o do­resc. Poate pen­tru că au pri­ce­put că nu se poate trăi în si­gu­ranță într‑o țară a co­rup­ției și in­com­pe­ten­ței. Și nu vă mi­rați că n‑au li­deri și nu prea știu nici în cine să aibă în­cre­dere. Sunt obiș­nu­iți să tră­i­ască fi­e­care pen­tru el. Sunt obiș­nu­iți să de­cidă in­di­vi­dual, să gân­dească la sin­gu­lar, să fie fi­e­care pre­șe­din­tele unei mici țări: Ro­mâ­nia de uz personal.

Cât va mai tre­bui oare să aș­tep­tăm până la ma­rea unire, într‑o sin­gură Românie?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.