România de uz personal

Îmi amintesc încă bine vre­murile alea de după rev­oluție. Plutea pe străzi o stare de beat­i­tu­dine, un soi de feri­cire prostească pe care majori­tatea o împărtășea, un sen­ti­ment de elib­er­are și o uri­așă sper­anță că lucrurile se vor îndrepta în curând. A durat o vreme până când ne-am revenit din beția asta ideat­ică și am pri­ceput că nimic din cele ce le speram fiecare din noi nu se va împlini prea curând. Dar un timp a fost fru­mos, sen­za­ția de ani­mal elib­erat din cușcă era plă­cută.

Pe urmă Româ­nia a evoluat. Nu spre ceea ce ne-am fi dorit, ci spre binele și bunăstarea unora. Nu s‑a întâm­plat peste noapte, ci trep­tat, aproape pe nebă­gate de seamă. Românii s‑au împărțit în tabere, unii cu Ili­escu, alții cu lib­er­alii și țărăniștii și războiul româno-român a început. Pe urmă din toată masa asta s‑a desprins un soi de clasă de mijloc, emi­na­mente urbană, for­mată din oameni edu­cați, lucră­tori în com­panii pri­vate, cu ven­i­turi ceva mai con­sis­tente și de la ei s‑a aștep­tat cu multă sper­anță schim­barea. Da, e vorba despre tine, dragă citi­torule, căci sta­tis­tic vorbind există o mare prob­a­bil­i­tate ca tu să faci parte din această clasă de mijloc. Numai că tinerii ăștia nu au evoluat social și politic așa cum se aștepta de la ei. S‑au împărțit și ei în două cat­e­gorii — pes­im­iștii și opti­m­iștii — și fiecare din­tre ele și‑a urmat pro­pria cale.

Pes­im­iștii au emi­grat. Ei n‑au crezut prea tare în șansele României și și-au făcut socoteala că în altă țară, mai civ­i­lizată, vor avea o soartă mai bună. Canada, SUA și mai recent țările vest-europene au fost ținta plecărilor lor. Azi sunt departe, unii au reușit, alții nu chiar. Unora le e bine acolo, altora le e dor de pri­eteni și de famili­ile lăsate în urmă. Mai binele nu e întot­deauna îndea­juns de bine ca să com­penseze sen­ti­men­tul de înstrăinare.

Opti­m­iștii au rămas. Veți crede poate că ei au dat o șansă României și au rămas să lupte pen­tru ea. Nu, n‑a fost așa. Opti­m­iștii sunt aceia care și-au închipuit — unii o fac încă — că pot trăi nea­fec­tați de miz­e­ria politicii românești. Că un salariu de la o firmă pri­vată, mai ales dacă reușesc să‑l crească avan­sând în cari­eră, este de ajuns ca să n‑aibă de a face cu incom­pe­tența și aro­ganța stat­u­lui român. Nu există ser­vicii de sănă­tate pub­lică? Nu‑i nimic, își plătesc abona­ment la o clin­ică pri­vată. Nu sunt școli decente? Nu‑i nimic, își duc copilul la școli pri­vate sau "aran­jează" să fie primit la alea de stat "de elită", unde "pre­tenți­ile" sunt mai mari. Nu avem o infra­struc­tură de tur­ism decentă? Nu‑i nimic, își fac vacanțele în Gre­cia, Tur­cia sau Italia, iar iarna la ski în Aus­tria sau în Elveția. N‑avem dru­muri de cal­i­tate? Nu‑i nimic, își cumpără o mașină străină și, dacă se poate, 4x4. N‑avem agri­cul­tură per­for­mantă? Nu‑i nimic, ei cumpără mân­carea de la Car­refour și Mega. Nu se mod­ern­izează orașele și cartierele lor? Nu‑i nimic, ei se mută în cartiere rezi­dențiale, la mar­gin­ile selecte ale orașelor.

Pen­tru fiecare prob­lemă n‑au cău­tat împre­ună o soluție, ci o vari­antă indi­vid­u­ală de ocol­ire. Și-au con­struit, fiecare după put­eri, o mică citadelă. Au exi­s­tat și mici incon­ve­niente, desigur. De pildă trafi­cul infer­nal al orașelor cauzat de exce­sul de mașini — pe ăsta nu l‑au putut evita. Sau cel de pe Valea Pra­hovei, des­ti­nația unui week­end obiș­nuit. Sau lipsa locurilor de par­care. Sau pen­si­ile ridi­col de mici ale părinților lor. Sau dis­trugerea medi­u­lui. Sau polu­area. Dar în ansam­blu era bine. Statul și politi­cienii care‑l con­duceau erau undeva departe, în tre­aba lor, nu prea conta ce fac, pe ei oricum nu‑i prea interesa.

Iar statul nu i‑a der­an­jat prea tare nici el. Le‑a dat impoz­itare unică, lib­er­ală. I‑a lăsat să lucreze în regim de PFA, fără prea multe ver­i­ficări fis­cale. Impor­tant era să pro­ducă, să genereze PIB. Priv­iți la guvernarea Ponta spre exem­plu: nici una din­tre real­izările cu care se mân­drește nu poate fi legată de vreun pro­gram închegat al guver­nu­lui. Pur și sim­plu a lăsat econo­mia să lucreze, a colec­tat tax­ele fis­cale și a tăiat toate investiți­ile pub­lice. Bal­anța prezen­tu­lui a devenit iute poz­i­tivă. Bal­anța viitoru­lui? Cui îi pasă? Guver­nu­lui, nu, oricum vin alții la put­ere peste un timp. Cla­sei de mijloc, nu, ea are grija cred­itelor de la bănci. Bogă­tanilor, nu, ei trăi­esc într‑o lume a lor. Poate sărăcimii, dar cine dă doi bani pe ei?!?

De ce sunt acum în stradă opti­m­iștii și copiii lor? Poate pen­tru că au real­izat că nu pot să se ascundă într-una. Poate pen­tru că au înțe­les în sfârșit că e nevoie de ei ca să aibă țara pe care și‑o doresc. Poate pen­tru că au pri­ceput că nu se poate trăi în sig­u­ranță într‑o țară a corupției și incom­pe­tenței. Și nu vă mirați că n‑au lid­eri și nu prea știu nici în cine să aibă încredere. Sunt obișnuiți să trăi­ască fiecare pen­tru el. Sunt obișnuiți să decidă indi­vid­ual, să gân­dească la sin­gu­lar, să fie fiecare președ­in­tele unei mici țări: Româ­nia de uz per­sonal.

Cât va mai tre­bui oare să aștep­tăm până la marea unire, într‑o sin­gură Românie?


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu