Religie și terorism (III)

Ortodocșii sunt la fel de pro­fund reli­gioși ca și musul­manii. Și la fel ca musul­manii au o facți­une extrem­istă, mil­i­tantă, dar din feri­cire agre­sivă doar ver­bal și ges­tual, nu fizic. Duș­manul orto­dox­u­lui nu este occi­den­tul sau vreo altă țară, ci con­cetățeanul care nu aderă la bis­er­ica sa. Lip­sită de aspi­rații uni­ver­sale, dar sim­i­lară în pre­tenți­ile de exclu­siv­i­tate cu islamis­mul, orto­doxia visează să domine o țară, să dev­ină religia‐stat.

Clerul este pro­fund impli­cat politic, indifer­ent de regim și este dis­pus să cred­iteze politic și moral pe aceia care acordă priv­i­legii bis­ericii: păduri, terenuri, clădiri, bani, scu­tiri de taxe. În schim­bul aces­tor averi bis­er­ica îndeamnă eno­ri­așii să voteze aceiași oli­garhi corupți, menținând țara sub teroarea corupției gen­er­al­izate, sabotând sub­til, indi­rect, statul de drept. Învăță­turile bis­ericești, propovă­duite de cler, sunt împă­nate de expre­sii care sug­erează obe­di­ența ca ati­tu­dine socială. Nu tre­buie să te ridici împotriva celor ce stăpâ­nesc, sin­gura justiție e cea div­ină, noi oamenii de rând tre­buie să stăm sub vre­muri. Orto­doxul e îndem­nat să îndure totul și să se roage pen­tru o mân­tuire viitoare, nicide­cum să se revolte împotriva celor care îl fură, îl mint și‐l țin în nești­ință. Nici­când bis­er­ica română nu a îndem­nat cred­in­cioșii să se ridice împotriva celor care îi nedrep­tățeau, fie că era vorba de boierii evu­lui mediu, de comu­niști sau — mai nou — de oli­garhi ai pseudo‐capitalismului con­tem­po­ran. Sin­gura excepție a fost lupta orto­dox­iei tran­sil­vane împotriva imperi­u­lui austro‐ungar — am o bănuială că și în cazul acela miza aver­ilor bis­ericești avea și ea un rol în moti­vația cleru­lui.

Un exem­plu recent: mesajul părinților români din Schi­tul Româ­nesc Pro­dromu, din Sfân­tul Munte Athos, după man­i­fes­tați­ile ce au urmat tragediei de la Colec­tiv. Ei ne spun că ieșir­ile în stradă împotriva stăpânirii n‐au adus nici o schim­bare, ba dim­potrivă au gen­erat sără­cie, orfani și boli. Iar cei ce ies în stradă să protesteze sunt păcă­toși în fața lui Dum­nezeu.

Deși cu trupul departe de țară, cu rugă­ci­u­nile noas­tre nu ne‐am despărțit nicio­dată de nea­mul în mijlocul căruia ne‐am năs­cut, încât acum nu putem să tăcem și să rămânem nepăsă­tori în fața momen­tu­lui de răscruce prin care iarăși trece poporul român în isto­ria sa. […] Ne referim la mișcările stradale în care revolta oame­nilor faţă de decăderea la care a ajuns din multe puncte de vedere soci­etatea românească este diri­jată de forțe ostile țării împotriva stăpânirii stat­u­lui și a Bis­ericii noas­tre. […] Am nădăj­duit cu toții după 1990 la o înnoire a lumii românești, la o schim­bare în bine a tuturor așezămintelor stat­u­lui român, însă ce schim­bări au adus toate mișcările stradale ade­sea manip­u­late de unii și de alții? Am spune că am devenit din ce în ce mai săraci, mil­ioane de români au luat dru­mul pribegiei, căutând să‐și câștige exis­tența în alte părți ale lumii, sute de mii de copii au rămas fără părinți, cu sufer­ința sufletească speci­fică orfanilor, bolile grave fac rav­agii, iar moral­i­tatea poporu­lui a scăzut din ce în ce mai mult. […]

Din păcate, schim­barea la care ne‐am aștep­tat atunci cu multă năde­jde și entuzi­asm nu a venit și nici nu putea veni prin ieșiri în stradă și proteste de acest fel, cât timp nu am înțe­les că nimic nu se poate schimba în bine în lume, dacă nu se real­izează o înnoire sufletească a fiecăruia din­tre noi. Ceea ce se întâm­plă astăzi, ieșirea în stradă a unora pen­tru a arăta cu dege­tul pe ceilalți, fără să vadă sau să‐și asume fiecare pro­pri­ile greșeli pen­tru starea de fapt la care am ajuns ca popor, este o încu­nunare a întreg­u­lui rău în care s‐a cufun­dat lumea românească în anii care au tre­cut.[…]

De aseme­nea, tuturor celor care în aceste zile din nești­ință, dar cu bune intenții, vă ală­tu­rați celor care pro­duc atâta tul­bu­rare, tre­buie să vă spunem că fără să vreți vă faceți păr­tași la toate păcatele lor, împărtășind ace­lași blestem al fărădelegii. Mai degrabă, dacă chiar vreți mai mult bine pen­tru nea­mul nos­tru, cău­tați cu dis­cernământ la cele ce se petrec, și stați deop­arte, dacă nu puteți să împied­i­cați provocările şi manip­ulările celor plătiți pen­tru a face aceasta sau sunt, pur şi sim­plu, înșe­lați de cel rău.

Ciobanul din Mior­ița — sim­bol al arhetip­u­lui pur româ­nesc — e și el foarte orto­dox în gândire: de‐o fi să mor, să spui să mă‐ngroape, pe‐aicea pe‐aproape. Nici o urmă de revoltă împotriva ata­ca­to­rilor, nici un semn de apărare. În poemul pop­u­lar urmează partea pro­ce­du­rală, pe care și‐o orga­nizează sin­gur: iar la cap să‐mi pui / fluieraş de fag, / mult zice cu drag. Iar mân­tuirea sufle­tu­lui este și ea clar rân­duită: vân­tul, când a bate, / prin ele‐a răz­bate / ș‐oile s‐or strânge, / pe mine m‐or plânge / cu lacrimi de sânge! Asta‐i tot, ăsta e epita­ful unei vieți cur­mate nedrept din motive pro­fund anti­creș­tine: ură, lăcomie. Nici o urmă de revoltă sau ero­ism. Doar pre­ocu­parea ca pro­ce­dural îngro­parea să se des­fășoare cum se cuvine, în ciuda condiți­ilor impro­prii. Când ești asasi­nat pe un vârf de munte e mai com­pli­cat să urmezi întoc­mai rit­u­alurile. Dar rân­duiala tre­buie măcar sim­u­lată.

Căci prin­ci­pala formă prin care orto­doxul își prac­tică reli­gia este rân­duiala bis­ericească. Ortodocșii nu sunt esențial­mente creș­tini în com­por­ta­mentele lor și nu prin­cipi­ile gen­eroase ale creș­tin­is­mu­lui le ghidează viețile, ci rân­duielile sta­bilite de bis­er­ică. Pen­tru mân­tuirea pro­pri­u­lui suflet cel mai impor­tant este să urmezi întoc­mai rân­duielile bis­ericii: de câte ori mergi la bis­er­ică, cum îți faci cruce, când tre­buie să pupi icoana, câte peleri­naje să faci la felu­rite moaște de sfinți, cum să pui lumânarea la col­ivă, câte paras­tase să faci morților, câți colaci se dau popii, câte prosoape și de ce mărime se dau la gropari. Bis­er­ica are rân­duieli bine sta­bilite, menite să țină ocu­pată mintea cred­in­cio­su­lui, să‐l facă să se întrebe CUM se fac lucrurile și nu DE CE este nece­sar tot acest lung șir de pro­ce­duri și cutume. Orto­doxia este dezbră­cată cu bună ști­ință de înțe­le­sul creștin al sol­i­dar­ității umane și e îmbră­cată în straiele împopoțonate ale rit­u­alu­lui ridi­cat la rang de reg­ulă dum­nezeiască. Exact cum spunea patri­arhul Daniel: nu învățați voi bis­er­ica care sunt rân­duielile sale. Sau cum spunea de curând preo­tul Nec­ula: e lim­pede că în Ro­mâ­nia nu ne‐am pier­dut creș­ti­nis­mul, cât ome­nia, res­pec­tul pen­tru va­lo­rile care ne țin vii ca oa­meni. Sun­tem creș­tini prin respectarea rân­duielilor bis­ericești, dar para­doxal n‐avem ome­nie. Nu‐ti rămâne decât să te întrebi: cum drac­u­lui — Doamne iartă‐mă! — este posi­bil așa ceva?

Orto­doxia nu are nici o intenție de mod­ern­izare, de a evolua împre­ună cu soci­etatea. Dim­potrivă, obiec­tivul ei este stagnarea în ace­leași tipare. Fanaticii ei nu doresc doar să‐și prac­tice rit­u­alurile în formele lor desuete, ci să le și impună celor­lalți. Ca și islamis­mul, orto­doxia prac­tică prozelit­ismul, însă nu prin teroare, ci prin îndoc­trinare. Orto­doxul fer­vent este con­vins că reli­gia orto­doxă tre­buie pre­dată la școală TUTUROR copi­ilor, nu doar celor ai căror părinți doresc asta. Liberul arbi­tru nu face parte din val­o­rile orto­doxe. Iar în școală nici măcar nu‐și rafinează metodele de manip­u­lare, ci folosește ace­leași pro­cedee pe care le prac­tica în evul mediu: poveștile‐pilde care descriu un Dum­nezeu revanșard și ranchi­unos, de care tre­buie să ne fie frică și față de care tre­buie să arătăm obe­di­ență necondițion­ată supunându‐ne cleru­lui. Fi supus! Fi ascultă­tor!

Teror­is­mul islamic este îngroz­i­tor. În doar câteva clipe ia viețile altor oameni fără să dis­cearnă, doar pen­tru a semăna frica. Prin com­para­ție putem spune că sun­tem noro­coși: n‐o să existe nicio­dată un act de teror­ism vio­lent comis de orto­doxie. Ea acționează alt­fel, lent, ca o otravă nele­tală cu acți­une îndelun­gată. Nu ne ia viața. Ne lasă să ne con­tem­plăm pro­pria ratare, fără sper­anța unei soci­etăți nor­male, a unui stat de drept în care oamenii gân­desc liber și respectă legile. Pen­tru că, amintiți‐vă, democrația și statul de drept n‐au reușit încă în nici un stat orto­dox…


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Bogdan

    Cel mai mult mi‐a pla­cut in scrisoare partea cu "im­po­triva stă­pâ­ni­rii sta­tu­lui și a Bi­se­ri­cii noas­tre". Pare desprinsa din letopise­tul lui Grig­ore Ure­che…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu