Vă mai amin­tiți de aten­ta­tul din Pa­ris de la în­ce­pu­tul anu­lui, re­dac­ția la Char­lie Hebdo? Si­gur că da, nu e ceva ce se poate uita foarte ușor, iar zi­lele as­tea a fost evo­cat de ne­nu­mă­rate ori. Cei mai mulți din­tre noi ni l‑am amin­tit ca pe un pre­ce­dent al ata­cu­ri­lor din 13 no­iem­brie și pro­ba­bil — ca și mine — ați gân­dit că lu­cru­rile sunt pe cale să se schimbe spre mai rău în Eu­ropa. Răz­bo­iul con­tra ex­tre­mis­mu­lui nu poate fi câști­gat printr‑o ati­tu­dine de­fen­sivă. Tre­buie fă­cut ceva.

Și gu­ver­nele ves­tice au în­ce­put să facă, mai ales cel fran­cez și cel bel­gian. S‑a in­sti­tuit sta­rea de ur­gență. Po­li­țiști și jan­darmi pa­tru­lează îna­r­mați pe străzi. Con­troa­lele cor­po­rale sunt per­mise. Cir­cu­la­ția pu­blică a scă­zut foarte mult. Eve­ni­mente pu­blice și spec­ta­cole sunt amâ­nate sau chiar anu­late. O stare de teamă s‑a in­sta­lat deja în Pa­ris și Bru­xe­l­les. Ce­tă­țe­nii sunt în­dem­nați să fie vi­gi­lenți. Iar gu­ver­nul fran­cez și cel bel­gian anunță că mo­ni­to­ri­zează cu mare aten­ție ce se în­tâm­plă. Ce în­seamnă asta? Su­pra­ve­ghere. Cum știm că ci­neva pune la cale un aten­tat? Prin fap­tele sale? O, nu, căci iată ce se în­tâm­plă dacă aș­tep­tăm să se treacă la fapte: mor oa­meni ne­vi­no­vați. Vom fi vi­gi­lenți mo­ni­to­ri­zând cu­vin­tele. Vom fi vi­gi­lenți su­pra­ve­ghind te­le­foa­nele, ma­i­lu­rile, con­vor­bi­rile. Anu­mite cu­vinte, anu­mite opi­nii vor fi de­cla­rate pe­ri­cu­loase și cei ce le vor rosti sau scrie vor risca să fie ri­di­cați de po­li­ție pen­tru a da ex­pli­ca­ții.

Pe in­ter­net cir­culă di­verse son­daje de opi­nie des­pre cine sunt cei care ar tre­bui să fie de­cla­rați in­de­zi­ra­bili și ex­pul­zați din Eu­ropa. De pildă ima­mii sa­la­fiști. De­si­gur, ad­mi­tem ra­țio­nal că unii din­tre ei n‑au fă­cut ni­mic deo­cam­dată care să jus­ti­fice mă­sura ex­pul­ză­rii, dar ceea ce spun este foarte ne­con­ve­na­bil, așa că, pre­ven­tiv, pen­tru bi­nele nos­tru și al Eu­ro­pei, poate ar fi bine să‑i tri­mi­tem acasă la ei.

Până nu de­mult, îna­inte de aten­ta­tele din 13 no­iem­brie, au exis­tat dis­cu­ții des­pre di­verse alte li­ber­tăți pe care oc­ci­den­tul le în­gră­dește mu­sul­ma­ni­lor. Bu­rka mu­sul­mană a fost la un mo­ment dat în cen­trul aten­ției. Este în re­gulă să fie in­ter­zisă? Unii au spus că da, pen­tru că iden­ti­ta­tea unei per­soane tre­buie să poată fi sta­bi­lită în orice mo­ment — nu e ac­cep­ta­bil să ne as­cun­dem sub hai­nele pe care le pur­tăm. Al­ții au spus că nu e ok, că vi­o­lăm drep­tul mu­sul­ma­ni­lor de a se ma­ni­festa pu­blic con­form cre­din­ței și tra­di­ției lor. E des­tul de lim­pede că acum, după tra­gi­cele eve­ni­mente din Pa­ris, foarte mulți vor fi în fa­voa­rea in­ter­zi­ce­rii aces­tui obiect ves­ti­men­tar.

Vor exista foarte cu­rând cu­vinte pe­ri­cu­loase, opi­nii in­de­zi­ra­bile, tra­di­ții cul­tu­rale in­ter­zise. Și toate as­tea într‑o Eu­ropă care se de­fi­nește ca lea­găn al to­le­ran­ței și di­ver­si­tă­ții. Nu mă în­țe­le­geți greșit, nu cri­tic ne­a­pă­rat aceste mă­suri. Unele din­tre ele sunt in­e­vi­ta­bile. Dar vreau să vă amin­tesc ceva.

Acum nici un an, după aten­ta­tele de la Char­lie Hebdo, toată lu­mea ci­vi­li­zată a fost in­dig­nată de ceea ce s‑a în­tâm­plat. S‑a spus pe mi­li­oane de voci că nu poți să ucizi oa­meni pen­tru că nu-ți place umo­rul lor. Dar când a ve­nit vorba de li­mi­tele li­ber­tă­ții de ex­pre­sie, unii — prin­tre care mă nu­măr — au spus că există to­tuși su­biecte asu­pra că­rora ar tre­bui să ne ab­ți­nem să le trans­for­măm în obiec­tul ha­zu­lui sau dis­pre­țu­lui pu­blic, pen­tru că ră­nim inu­til sen­ti­men­tele al­tor oa­meni. Mulți al­ții m‑au pus la punct, spu­nându-mi că li­ber­ta­tea de ex­pre­sie nu poate fi în­gră­dită sub nici o formă și sub nici un mo­tiv. Nici chiar dacă îi adu­cem pe al­ții la dis­pe­rare și fu­rie prin cu­vin­tele noas­tre.

Aș vrea să‑i văd pe acei fa­na­tici Char­lie Hebdo — ade­vă­rați imami ai li­ber­tă­ții ab­so­lute —  bă­tându-se azi pen­tru drep­tul la ex­pri­mare al ce­lor care ad­miră sta­tul isla­mic, care cred în isla­mul ra­di­cal, fără să fi co­mis vreo in­frac­țiune. Să‑i văd pro­tes­tând că ci­neva poate fi ares­tat doar pen­tru că a pro­nun­țat un anu­mit cu­vânt, pen­tru că are anu­mite opi­nii sau se îm­bracă într-un anume fel. Să re­pete și acum, când ei de­vin po­ten­ți­ale vic­time, că li­ber­ta­tea de ex­pri­mare a unui ex­tre­mist e mai im­por­tantă de­cât li­niș­tea lor și a fa­mi­li­i­lor lor.

Sau, dacă n‑o fac, să ad­mită că li­ber­ta­tea de ex­pri­mare poate și tre­buie să aibă li­mi­tele sale, căci alt­min­teri de­vine ea în­săși o formă de ex­tre­mism. Și că orice vir­tute poate fi în egală mă­sură trans­for­mată în vi­ciu prin reaua ei prac­ti­care.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.