M‑a frământat întotdeauna o întrebare aparent simplă, dar al cărei răspuns pare foarte dificil de găsit: de ce creștinismul vestic a reușit să determine sau cel puțin să nu împiedice formarea civilizației moderne, în timp ce creștinismul estic, ortodox, se suprapune peste țări în care valorile civilizației umane sunt abia recent acceptate și încă incomplet implementate? Sau, mai simplu, de ce democrația și statul de drept s‑au dezvoltat în catolicism, dar nu în lumea ortodoxă? Care sunt diferențele majore care au dus la această evoluție socială diferită? Nu am un răspuns absolut argumentat, mai degrabă niște opinii personale, bazate pe observațiile mele asupra faptelor istorice și pe corelații probabil insuficient verificate între aceste observații. Mă încurajez să împărtășesc aceste gânduri, cu speranța că ele sunt doar incomplete, însă nu incorecte.
Eu cred că diferența majoră dintre relațiile catolicismului și ortodoxiei cu societatea laică a constituit‑o modalitatea prin care fiecare din aceste biserici au dorit să exercite puterea. Pornesc de la premiza că biserica, ca instituție izvorâtă din nevoile societății, a început prin a fi o formă de organizare socială. Apartenența la ea dădea oamenilor identitate spirituală și un sentiment de sens al existenței lor, în vremuri când nu existau alte repere ontologice. Și, poate mai important decât orice, biserica creștină s‑a definit ca păstrătoare a unei anumite conduite morale în societate, menită să reglementeze comportamentul indivizilor. Dar, pe măsură ce societatea a progresat și a agregat tot mai mult prin forme de organizare de tip statal, rolul bisericii a fost puternic influențat, iar relația bisericii cu statul a fost pusă în discuție.
Reacția bisericii catolice a fost una îndrăzneață. Clerul catolic s‑a constituit într‑o structură suprastatală, au ales un conducător unic — papa — și au încercat de‑a lungul istoriei să influențeze politic statele catolice la nivelul cel mai de sus. Monarhii națiunilor occidentale au fost multă vreme confirmați de papă, la fel și căsătoriile lor, ceea ce dădea bisericii catolice un rol de girant al succesiunilor la tron. Firește, lucrurile nu au evoluat lin și perfect aproape niciodată, au existat conflicte și scandaluri — Anglia catolică s‑a despărțit de papalitate și a virat spre protestantism doar pentru că un monarh vroia să divorțeze, ceea ce era împotriva regulilor bisericii catolice.
Preocupată de acest nivel al luptei politice, consumându-și energiile în intrigi internaționale sau în instituții care azi s‑ar numi multinaționale — precum cruciadele sau inchiziția — biserica catolică a acordat o mai mică importanță muncii “de teren”, adică controlului direct și amănunțit al enoriașului. Construcțiile catolice impresionează prin masivitate și atmosfera sobră, dar au un altar deschis, unde preoții oficiază “la vedere”, dând impresia unei anumite transparențe. Ceremonialele s‑au simplificat tot mai mult, reduse la esențialul lor. Imaginile lui Dumnezeu și ale sfinților au fost eliminate prin politica de iconoclasm. Predicile dobândesc un caracter moralizator, bazându-se mai ales pe sublinierea virtuților creștinești ca modalitate de a obține mântuirea sufletului și iertarea divină. Biserica catolică nu a interferat insistent cu viața privată a enoriașului, nu i‑a impus rânduieli multe sau complicate.
Un comentariu în plus: capitalismul — forma cea mai îndrăzneață de manifestare a inițiativei individuale ca element de progres al societății — s‑a născut ca rezultat al apariției protestantismului, prima ramură a creștinismului catolic care admitea moralitatea acumulării materiale. Dincolo de criticile care i se pot aduce azi, capitalismul a reprezentat modelul economic care a presupus cea mai activă implicare a individului în societate, născând după sine un complicat și laborios sistem juridic care reglementa relațiile dintre persoane, fără să mai apeleze la medierea bisericii. Ca urmare clerul — în înțelesul interpusului inamovibil, intangibil și infailibil al lui Dumnezeu — a fost complet eliminat de protestantism. Pentru ca societatea să se organizeze singură, biserica a trebuit să fie redusă la simpla enunțare a principiilor.
De partea cealaltă, bisericile ortodoxe au ales o cu totul altă cale. Mai întâi că nu au putut sau nu au vrut să coaguleze în același mod ca biserica catolică, cultivând un soi de autonomii locale, care mai târziu au evoluat în conceptul de biserici autocefale. Pe măsura formării statelor, bisericile ortodoxe n‑au avut anvergura și capabilitățile necesare pentru a se poziționa ca jucători politici la nivel statal, astfel că ele au devenit mai degrabă subordonat-dependente de domnii și boierimea locală. Ctitoriile și donațiile acestora erau modalități de a recompensa această vasalitate informală.
Lipsite de ambiții mari, bisericile ortodoxe și-au concentrat energiile spre influențarea directă a vieții private a enoriașului, spre asigurarea unei anumite păci sociale, apreciată de boierii stăpânitori ai pământurilor. Construcțiile, mult mai mici și mai puțin spectaculoase decât cele catolice pentru că erau ridicate de un boier, nu de o comunitate întreagă (dar și din cauza frecventelor distrugeri produse de invaziile populațiilor estice), au adoptat o scenografie diferită: picturi murale cu scop propagandistic și educativ, altar închis unde preotul săvârșește partea secretă, sacră a slujbei, icoanele omniprezente cărora li se atribuie puteri miraculoase. Ceremonialele sunt foarte complicate și elaborate, iar respectarea lor strictă este foarte importantă. Slujba avea și încă are un caracter general criptic, mistic, rostită într‑o cadență greu de urmărit, ale cărei sensuri erau uneori tainice sau greu accesibile mireanului de rând. Predicile puneau accentul pe îndemnul la smerenie și ascultare față de stăpâni, începând cu stăpânul suprem, Dumnezeu. Chiar și în comunism, când religia a fost mai degrabă tolerată decât acceptată, preoțimea nu uita să se roage divinității la fiecare slujbă pentru sănătatea conducătorilor atei ai țării, validați astfel ca stăpâni către care enoriașul era îndemnat să manifeste obediență. Mântuirea și iertarea divină a enoriașului se obțin mai ales urmând rânduielile stabilite de biserică, iar recunoașterea virtuților creștine este oarecum condiționată de urmarea acestor ritualuri bisericești.
Pe fundalul acestor diferențe, dar și în condiții istorice complet diferite, biserica ortodoxă a încercat să impună enoriașului ce, când și cum trebuie să facă într-un mod mult mai detaliat și mai intruziv decât catolicismul sau protestantismul. Oamenii s‑au simțit mult mai puțin încurajați să agrege social în organizații laice care să structureze societatea și să nască concepte avansate de organizare economică sau juridică. Dumnezeu, prin mandatarul său — biserica, respectiv preotul — reglementa toate spețele vieții, clarifica toate pricinile ivite, recompensa prin accesul în rai și pedepsea prin repudierea în iad. În egală măsură își închidea indulgent ochii la abaterile săvârșite, oferind iertare în schimbul donației la cutia milei, a participării conștiincioase la ceremoniile religioase. Dacă mergeai la slujbă regulat, țineai posturile și te închinai la icoane, erai considerat un bun creștin indiferent cât de imoral îți era comportamentul.
Ceea ce înseamnă că legea poate fi interpretată, ajustată contextului, ocolită prin favoruri oferite de cler. Iar cei ce sunt puternici în stat au un tratament special, beneficiind de obediența bisericii, care e dispusă să‑i servească dacă astfel dobândește avantaje materiale. Iar pentru mine aceasta este explicația cea mai plauzibilă pentru care statele unde religia dominantă este ortodoxia nu au reușit de‑a lungul istoriei să implementeze principiile democrației și ale statului de drept. Căci egalitatea de șanse și supremația legii sunt concepte care contravin felului în care biserica ortodoxă își înțelege și își exercită rolul în societate.
Lasă un comentariu