Avem nevoie de GPS pe munte?

Dis­cu­tam cu cineva pe net despre mer­sul pe munte și despre ceea ce mână pe fiecare mon­ta­niard să urce pote­cile. De fapt e impro­priu spus că dis­cu­tam, schim­bam opinii prin comen­tarii suc­ce­sive. Tipul cu care aveam con­ver­sația avea niște opinii foarte ferme și încerca să mă convingă și pe mine că tot ce ai nevoie pe munte este un echipa­ment serios. Infor­mați­ile culese în pre­al­a­bil, prog­noza meteo, instru­mentele de ori­entare și în gen­eral traseele mar­cate sunt doar pen­tru fricoși și mucoși. Mon­ta­niar­dul ade­vărat are doar o hartă a zonei și atât.

Măr­turis­esc că nu i‐am dat drep­tate. Ceea ce mă duce pe mine sus pe munte nu e aven­tura extremă, nici adren­a­lina riscu­lui împins la lim­ită. Și ceva mă face să bănui­esc că majori­tatea celor ce urcă munții sunt mai degrabă de acord cu mine: nu peri­colul e ceea ce ne fascinează. Pen­tru mine muntele este bucu­ria efor­tu­lui răs­plătit prin fru­musețea peisaju­lui, prile­jul de a fi — măcar pen­tru o vreme — în mijlocul unei naturi săl­bat­ice, încă nea­fec­tată de inter­venția umană. Plăcerea este să descoperi ceea ce această natură a zămis­lit prin pro­pri­ile sale legi și energii, să admiri per­fecți­unea și să înțelegi că ești parte din această uri­așă capodop­eră pe care nici­când mintea umană n‐o va putea egala în diver­si­tatea și com­plex­i­tatea ei.

Por­nesc așadar la orice urcuș cu gân­dul întoarcerii în sig­u­ranță acasă. Cercetez cu grijă prog­noza meteo, infor­mați­ile despre traseu și difi­cul­tatea lui, căci con­sider toate astea ca o formă de respect la adresa muntelui. Nu îl înfrunt, ci îl stră­bat respec­tuos. Știu ce put­ere are și știu că în doar câteva clipe cea mai plă­cută drumeție se poate trans­forma într‐un cal­var. Și pen­tru că nu pot evita abso­lut toate riscurile unei ascen­si­uni mon­tane, cel puțin îmi iau toate măsurile de pre­cauție care mi se par rezon­abile și mă echipez cu instru­mentele care mi‐ar fi nece­sare în vari­anta cea mai defa­vor­a­bilă. Între ele este și GPS‐ul.

Cine a mers pe munte îndea­juns de mult știe cum poate arăta un traseu făcut pe ceață. Nu vezi nimic împre­jur, ori­entarea este pur intu­itivă, riscul de te rătăci este foarte mare. Un sim­plu tele­fon cu GPS și o hartă online poate însemna difer­ența între a rătăci până la epuizare pe ver­sanți care par că nu duc nicăieri și calea cea mai rapidă de a ajunge la adă­post. Știu povești cu munțo­mani exper­i­men­tați care au bân­tuit ore întregi căutând prin ceață ieșirea către dru­muri de acces, pe care le‐au nimerit apoi din noroc, deși erau la doar câteva sute de metri de ei.

Când te prinde noaptea pe traseu pen­tru că te‐ai încu­ra­jat la un drum mai lung decât îți erau put­er­ile sau pen­tru că infor­mați­ile despre lungimea sa erau inex­acte, un GPS poate însemna sal­varea. Dacă ați mers noaptea prin pădure vre­o­dată, chiar și aju­tați de o frontală, știți despre ce vorbesc. Privirea nu stră­bate decât zece metri în jur, nici vorbă de per­spec­tiva lămu­ri­toare a împre­jurim­ilor. Orice potecă se poate ușor abate din dru­mul cel bun, orice mar­caj poate fi ușor pier­dut. Și deznăde­jdea rătă­cirii în noapte e sporită de sen­ti­men­tul de prime­jdie imi­nentă pe care săl­băti­cia îl naște în oricine.

Apoi nici pe vreme bună nu e întot­deauna ușor. Mar­ca­jele traseelor se pierd ade­sea, nere­fă­cute de ani de zile. Am cău­tat cea­suri întregi un traseu care urca în Iezer pe vâr­ful Bătrâna și nu l‐am putut găsi pen­tru că era com­plet șters — doar ici‐colo se zăreau niște vagi urme de vopsea, iar când am ieșit în căldările muntelui n‐am mai văzut nici urmă de el. Efor­tul de a merge pe trasee nea­me­na­jate este aproape dublu, put­er­ile scad mult mai iute, iar moralul te lasă. Un GPS este sal­va­tor, căci te poate ajuta să rămâi pe direcția corectă și să urmezi pote­cile bune chiar dacă mar­ca­jul nu mai e de găsit.

Nu sunt însă nici adep­tul nav­igării pe munte cu GPS‐ul în mână. Cred că e bine să te lași ghi­dat de simțurile pro­prii cât se poate de mult. A ne exersa simțul de ori­entare e cât se poate de impor­tant. E bine să poți citi oro­grafia locurilor, să descifrezi cum coboară văile spre șesuri, să te ori­en­tezi față de punctele car­di­nale, să simți unde curg ver­sanții și către ce tra­versează cur­mă­turile. Dar un GPS în buzu­nar este plasa de sig­u­ranță care te ajută să ieși din încur­că­tură dacă relieful e prea com­pli­cat pen­tru a‐l descifra. Mai ales atunci când traseul stră­bate îndelung păduri, per­spec­tiva gen­er­ală lipsește și tra­ver­sările repetate de pe un ver­sant pe altul te pot dezori­enta ușor.

Așadar aceasta este o ple­doarie pen­tru GPS. Îmi pare impor­tant ca ori de câte ori e posi­bil să ai în buzu­nar traseul în for­mat gpx pe o hartă online și un sen­zor GPS. Cum toate tele­foanele inteligente de azi au așa ceva, e lucru extrem de sim­plu să te echipezi cu aceste min­ime dotări. Iar dacă traseul pe care mergi nu are un track GPS încă, de ce să nu înreg­istrezi tu unul și să‐l pui la îndemâna celor­lalți care vor vrea să meargă pe ace­leași cărări?

Și dacă vă între­bați unde poate fi pus un track GPS la dis­poz­iția mon­ta­niarzilor, sim­plu și gra­tuit, răspun­sul e sim­plu: pe Cartea Munților. 🙂


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. daniel

    aparat gps e bun , la tele­fon nu tine bate­ria mai ales daca e frig , iarna


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu