De la Tulcea la Sulina, via Chilia

Am tot amâ­nat să scriu despre drumeția de două zile prin deltă, cu bici­cletele. Într-un fel e mai bine așa, pen­tru că tim­pul e neîn­tre­cut în a tria ceea ce e cu ade­varat mem­o­ra­bil, prin sita lui fleacurile cad și se pierd, iar ceea ce e impor­tant rămâne cu tine. Poate că acum, după două luni de atunci, e mai potrivit să vă spun această poveste.

Mai întâi să spun că e a doua escapadă bici­clistă în deltă, prima s‑a întâm­plat anul tre­cut în mai și a fost tare intere­santă, deși din cauza apti­tu­dinilor mele de mecanic de bici­clete ama­tor mi-am creat atunci o gră­madă de bătăi de cap — pri­etenii știu de ce. Era, deci, cazul să îmi iau revanșa și să gust mai bine plăcerea ped­alat­u­lui în soarele del­tei. Așa că am dat sfoară în țară și am stâr­nit încă cinci pri­eteni ca să purce­dem pe ped­ale și șei în explo­rarea dru­murilor din lun­gul brațu­lui Chilia. Planul era destul de clar și de sim­plu: tre­cere cu bacul de la Tul­cea la Tudor Vladimirescu, apoi apucăm pe dru­mul spre Par­dina și Chilia Veche, ne prinde din urmă pasagerul de la Tul­cea (care pleca la prânz, în timp ce noi am ple­cat de dimineață) și cu el ajungem la Periprava. Zis și făcut.

Ple­carea din Tul­cea

Dru­mul de la Tudor Vladimirescu spre Chilia Veche s‑a dovedit a fi mult mai bun decât mi-aș fi închipuit. Nu e asfalt, desigur, dar e un macadam destul de civ­i­lizat, cu gropi ici și colo, însă prac­ti­ca­bil cu orice mașină. Drept pen­tru care ne-am întâl­nit destul de des cu mașini ale local­ni­cilor care vân­tu­rau pra­ful dru­mu­lui în slăvi, ajutându-ne să simțim gus­tul del­tei la pro­priu. Mai întâi dru­mul merge pe lângă brațul Sfântu Ghe­o­rghe, pe care se află și orașul Tul­cea, dar, înain­tând spre nord și în amonte, undeva în stânga se ajunge la bifur­cația Dunării de unde se desprinde brațul Chilia — chiar acolo e local­i­tatea Pătlăgeanca, pe care n‑am zărit‑o de pe dru­mul nos­tru, ascunsă de zăvoaiele de plop. Noi doar ne-am regăsit cu brațul Chilia nițel mai la nord și am con­tin­uat în com­pa­nia lui dru­mul spre Par­dina.

Către Ceatal­chioi

Până la Par­dina, am tre­cut prin Ceatal­chioi, un sat lung, des­fășu­rat în lun­gul Dunării, cu case lipovenești și vreo două cafe-bar-uri rurale, improvizate în niște curți aflate chiar la ulița prin­ci­pală. La ieșirea din sat mor­mane de uti­laje rug­i­nite aminteau de vre­mea când pe-acolo duduia econo­mia social­istă multilateral-dezvoltată. Sunt sigur că pe vre­mea respec­tivă era oare­care ani­mație prin satele astea, iar dovada e chiar digul lung și înalt pe care se află dru­mul, ridi­cat de comu­niști, care vroiau ca delta să dev­ină teren agri­col. Eco­nomic, ideea nu era proastă, sunt sigur. Eco­logic, era însă un deza­s­tru. Dar cui îi păsa atunci de ecolo­gie?

Pauză de dude negre

Dru­mul a con­tin­uat spre Plauru, un cătun pe care nici nu l‑am zărit prea bine — dru­mul face o curbă bruscă spre dreapta chiar în drep­tul unor canale cu niște debar­cadere rug­i­nite, prob­a­bil că mai încolo, din­colo de zăvoiul de plop or fi și casele. Noi am con­tin­uat pe drum, de data asta spre sud-est, făcând o voltă largă înainte de a ajunge la Par­dina. Pe undeva pe drum am dat de niște duzi negri cu poama coaptă și ne-am oprit pen­tru un mic fes­tin care ne‑a înnegrit degetele, dinții și lim­bile. Ne-am despărțit pen­tru o vreme de adă­pos­tul parțial al luncii din buza apei și am ped­alat sub soarele intens.

Par­dina e așezată în stânga digu­lui, tre­buie să aban­donezi dru­mul ca să intri în sat. Cen­trul e for­mat dintr‑o gru­pare de blocuri comu­niste, azi într‑o parag­ină evi­dentă, dar încă locuite. La parterul unora am găsit câteva mag­a­zine de unde am luat pâine, salam, muș­tar și bere și ne-am ospă­tat ca niște vred­nici drumeți ce eram. În jurul nos­tru, sub umbre­luțele cu brand-uri de bere, câțiva local­nici erau deja foarte înveseliți, deși abia era vre­mea prânzu­lui. Unul din­tre ei s‑a legă­nat nițel pe picioare, apoi s‑a suit într-un hârb de Dacie și a ple­cat — el știe unde — semn că reg­ulile de cir­cu­lație sunt opționale pe-acolo.

N‑am zăbovit prea mult și am luat‑o mai departe pe dig. Dru­mul s‑a desprins spre dreapta, îndepărtându-se de brațul Dunării și a por­nit prin inima del­tei către est. În depărtare, nori cenușii cerneau ploi peste locul unde vroiam să ajungem — ghiceam că ploaia turna peste Chilia Veche. Vân­tul a început să bată tot mai tare din față și înaintarea era mai greoaie. Asta ne‑a cam sub­mi­nat moralul, mai ales că ne mai aștep­tau kilo­metri buni până la des­ti­nație, unde nu puteam întârzia: tre­buia să prin­dem pasagerul. Vânt din față și promi­si­unea unei ploi, două chestii care nu te prea bucură când ești pe bici­cletă. Am fost totuși noro­coși, cumva norii s‑au răs­fi­rat înain­tea noas­tră și ne-au ier­tat. Doar cu vân­tul a mai tre­buit să lup­tăm o vreme.

Dar nu ne-am lăsat, ne-am mai încu­ra­jat rec­i­proc și ne-am aștep­tat ca să nu ne înde­părtăm prea mult unii de alții. După mult strâns din dinți și pauze mai dese, am ajuns la un pod peste un canal unde dru­mul făcea o curbă bruscă spre stânga și con­tinua spre nord, către Chilia Veche. De acolo nu mai era departe, câțiva kilo­metri. Ne-am oprit la al doilea con­trol al poliției de fron­tieră — mai fus­ese unul înainte de Ceatal­chioi — și am scos din nou buletinele. Dacă vă duceți pe-acolo să nu uitați să le luați cu voi, e impor­tant să vă iden­ti­fi­cați. Polițiștii ne-au zis că nu e cazul să ne îngri­jorăm, căci pasagerul va ajunge după ora 17. Era abia patru după-amiaza. Am ped­alat deci relax­ați prin sat, am găsit debar­caderul și am avut chiar timp de o bere și-un cov­rig, ba chiar am dat și tele­fon să ne rez­ervăm loc la Periprava la o pen­si­une.

"Por­tul" Chilia Veche

Pasagerul a zăbovit mult la Chilia Veche, s‑au descăr­cat mulțime de măr­furi, sucuri, bere și tot felul de alte chestii. Agi­tația mare pre­ceda prob­a­bil alegerile locale ce urmau în doar două zile. Până la Periprava am făcut mai puțin de o oră, iar acolo ne aștepta pe mal gazda noas­tră, cu care vor­bisem la tele­fon. După un duș și o cină cu mult pește, așa cum se cuve­nea, som­nul nu s‑a lăsat mult aștep­tat.

A doua zi ne‑a întâmp­inat cu un soare vesel și cu poftă de ped­alat. Am por­nit spre sud, către Sulina, pe lângă lacul Neb­unu, dar curând am dat de greu, căci dunele de nisip din zona aceea ne-au silit de mai multe ori să descălecăm și să împingem bici­cletele. O vreme am mers printr‑o pădure — la adă­pos­tul ei nisipul era umed și puteam înainta mai ușor. Ploile pe care le văzusem cu o zi înainte în depărtare lăsaseră multă apă. Curând am ajuns în lun­gul rez­er­vației Letea, cu pădurile și caii săl­batici, încon­ju­rată de gar­duri de sârmă. Dru­mul mergea în para­lel și am ajuns într‑o porți­une inun­dată, unde a tre­buit să ne schim­băm încălțămintea cu ceva mai adec­vat medi­u­lui "amfibiu".

Pe lângă pădurea Letea

Și uite așa, ba prin apă, ba pe drum mai uscat, am răzbă­tut până la C.A. Rosetti, un sat din deltă mai atipic, căci apa se găsește la minim 4 kilo­metri de așezare. Am făcut un popas îndelung, timp ca trei din­tre noi să meargă până în Letea, iar ceilalți trei am tras un pui de somn la umbra unor copaci, în fața mag­a­z­in­u­lui sătesc, după ce ne-am ospă­tat împre­ună cu un cățel de pri­pas cu câr­nați, pâine și roșii. Mă rog, cățelul n‑a prea apre­ciat pâinea și roși­ile. 🙂

Reuniți după vreun ceas, am purces spre Sulina. Nimic de spus despre porți­unea asta de drum, poate doar sa amintesc de cătunul Car­don care are un farmec al lui aparte, cu micile sale canale ce duc până în brațul Sulina — e a doua oară când îl văd și mi s‑a întărit convin­gerea că aș sta vreo câteva zile acolo, rupt de lume, cu o barcă și‑o undiță, să îmi odi­h­nesc gân­durile prin stu­ful bălții dunărene.

Plaja Sulina

Ajunși la Sulina, după ce am tre­cut brațul cu barca, ne-am cazat la aceeași pen­si­une ca și anul tre­cut — ne simțisem bine la pen­si­unea Pluto pe care nu ezit să v‑o reco­mand: curat și sufi­cient de con­fort­a­bil. Am dat o tură pe plajă și ne-am bălăcit în apa mării (unii mai mult, alții doar așa, de formă) și apoi ne-am înfi­ințat la restau­ran­tul Marea Nea­gră, cunos­cut celor ce au tre­cut prin Sulina pen­tru o bucătărie pescărească foarte bună. Storceagul e, clar, mem­o­ra­bil.

A doua zi pasagerul de Tul­cea ne‑a întors la urban­ism. Și, ca și data tre­cută, din­colo de durerile ped­alat­u­lui, dar mai ales cele provo­cate de statul în șaua bici­cletei (să nu intrăm în detalii anatomice 🙂 ), am simțit un regret că plec din deltă. E ceva ce te farmecă în locurile alea, poate sen­ti­men­tul că ești într‑o natură prea puțin alter­ată de oameni, poate un sen­ti­ment lacus­tru, venit din vre­muri când trăiam mai aproape de apă. Eu unul, fără să vă pot spune de ce, simt în egală măsură o atracție și o teamă de apele mari — undeva, în undele lor îmi pare că întot­deauna găs­esc bogăție de viață și prime­jdii de moarte.

Asta‑i povestea celei de‑a doua drumeții prin deltă sau, mai bine zis, asta e ceea tim­pul mi‑a lăsat în minte despre ea. Restul e în fotografii.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu