A fost o vreme când aveam câțiva politicieni naționaliști și foarte vocali. Nimeni nu cred că i‑a uitat încă pe Funar și pe Vadim Tudor. Discursul lor era plin de ură și de răutăți la adresa străinilor, încercând să pună pe seama lor toate neputințele României. I‑am disprețuit pentru cuvintele și gândurile pe care le aveau și am crezut pe vremea aceea că ei sunt rămășițe ale naționalismului ceaușist, cel care ne repeta la tot pasul că “suntem aici de 2000 de ani”, că ne tragem din daci și că suntem buricul pământului.
Treptat, după anul 2000, oamenii ăștia au dispărut din prim-planul politic și am sperat că încet-încet ne vindecăm de narcisismul ăsta găunos. Pentru mine era limpede că avem multe probleme de rezolvat, unele istorice, altele conjuncturale, însă nici una dintre ele nu își putea găsi o soluție atâta vreme cât nu ne recunoșteam defectele și greșelile. Iar naționalismul exact asta repeta obsesiv: suntem perfecți, ceilalți sunt de vină. Nici o șansă de a ne strădui să devenim mai buni.
Pe urmă au început să apară semnele naționalismului în sânul Uniunii Europene. Prin tot mai multe țări occidentale, mișcări sau partide politice exprimau tot mai des idei naționaliste, tulburând apele europene cu discursuri despre ieșirea din UE, despre restrângerea libertății de circulație, despre interzicerea dreptului de a munci în alte țări. Argumentele țineau întotdeauna de binele exclusiv al acelui popor, fără nici o preocupare pentru idealurile care îi aduseseră alături de celelalte țări europene. Pentru că e greu să fim împreună și e mult mai ușor să ne despărțim.
Apoi aceste partide au început să aibă reprezentare tot mai serioasă în țările lor. Marine Le Pen în Franța, Nigel Farage în UK au devenit voci care se auzeau tot mai tare și tot mai strident în discursul politic european. Nici când au apărut suspiciuni și chiar dovezi că sunt finanțați de Kremlin — de o Rusie interesată de destrămarea construcției europene — popularitatea și sonoritatea lor nu a scăzut. Ba dimpotrivă, spre satisfacția unora, am ajuns la Brexit. Marea Britanie dă semnalul unei potențiale dezintegrări. Putin își freacă mâinile, planurile lui merg bine, căci o Europă unită e o forță pe care n‑o poate contracara nici militar, nici economic. Gazul rusesc nu mai face legea în Uniunea Europeană, iar rușii nu au altceva pe post de economie națională. Când petrolul și gazele lor se ieftinesc sub presiunea negocierilor cu un singur partener european puternic, falimentul economiei lor primitive începe să bântuie ca un spectru pe coridoarele Kremlinului.
Am avut mereu speranța că Uniunea Europeană va supraviețui Brexit-ului. Ba chiar că va învăța ceva din asta și își va îmbunătăți mecanismele politice, debirocratizându-le și întorcându-și preocupările spre problemele urgente ale europenilor. A venit însă acum încă o lovitură: Trump este președintele Americii. Iar prietenii lui foarte apropiați sunt exact cei care luptă pentru destrămarea Uniunii Europene — Marine Le Pen, Nigel Farage. Ce speranțe mai putem avea că din partea Statelor Unite va exista interesul păstrării Uniunii Europene, când Trump se declară admirator al lui Putin și e gata să “lucreze” cu el la planuri politice de viitor?
Naționaliștii din România, renăscuți din cenușă după o perioadă de cvasi-dispariție de pe scena politică și regrupați în Partidul România Unită și prin PSD, ne explică acum că totul va fi bine, că putem să ne urmăm interesele naționale și să prosperăm neîmpiedicați de constrângerile Uniunii Europene, care de fapt ne‑a subjugat economic și politic. Argumentele lor au un mare impact emoțional: străinii ne-au cumpărat pământurile și pădurile și le exploatează doar în folosul lor, ne-au închis fabricile și ne-au lăsat pe drumuri, ne-au impus crearea unor instituții care să controleze politic țara, precum DNA. Astea‑s cuvintele care ne vindecă de vina noastră ca popor, ne oferă scuza facilă a eșecurilor, iar asta e foarte ademenitor din punct de vedere psihic pentru mulți români. Pentru că e teribil de greu să acceptăm că de fapt e vina noastră că am vândut pământurile, pădurile și fabricile, că am ales în fruntea noastră o tagmă de hoți și mincinoși care ne fură în fiecare zi cu zâmbetul pe buze.
Așa că hai să destrămăm toate alianțele pe care le avem, să ieșim din UE, din NATO și din orice altceva și să ne afirmăm interesele naționale. Să ne uităm în istorie și să vedem cum am făcut asta în trecut. Și poate atunci vom realiza că tot ceea ce am obținut important — independența, prima unire, marea unire — a depins de alianțele noastre cu marile puteri ale vremurilor acelea. De unii singuri n‑am reușit nimic, niciodată. Pentru că suntem o țară mică, fără atuuri militare, fără o economie puternică, fără o națiune solidară. De fiecare dată când am fost singuri, abandonați de aliați puternici, am devenit obiectul trocurilor politice. Până și Ceaușescu, care a visat exact o independență totală de orice altă putere militară sau economică, n‑a reușit altceva decât să ne facă să‑l urâm din răsputeri, să ne înfometeze și să ne determine să devenim mici hoți și mincinoși pentru a supraviețui.
Visul naționalist e de fapt un coșmar, pe care unii vor să‑l trăim căci lor le aduce beneficii. Se vor putea întoarce la furt și corupție fără să mai fie nici o voce care să‑i critice, fără să mai fie nici o mână a justiției care să‑i ajungă. Pentru că vocile care îi deranjează sunt cele ale UE și ale Americii. Când ele vor tace, minciunile și propaganda de partid prin latrinele TV vor acoperi urmele hoțiilor, așa cum au mai făcut‑o și în trecut.
Urmează niște alegeri. La capătul lor vom afla câți dintre noi au uitat istoria. Sau câți n‑au înțeles‑o niciodată.
Lasă un comentariu