Nenorocitul de danez

Prob­a­bil că vă aduceți aminte scan­dalul din primă­vară, de la Opera București, când Johan Kob­borg — balerin danez cu renume inter­național, direc­tor artis­tic al insti­tuției și un pro­mo­tor al mul­tor înnoiri aduse reper­to­ri­u­lui și cal­ității spec­ta­colelor — a fost ret­rogra­dat de către con­duc­erea Operei pe motiv că tit­u­latura de direc­tor artis­tic nu există în organ­i­gramă. A ieșit un întreg scan­dal, cu demisia lui Kob­borg, apoi inter­venția min­istru­lui cul­turii, o aparentă împă­care, urmată de răzmer­ița unei părți a anga­jaților Operei (se pare că exact ăia care ar cam tre­bui să se retragă din cauza vârstei), care i‐au interzis acce­sul lui Kob­borg în Operă și l‐au deter­mi­nat să plece defin­i­tiv. Pe fon­dul recent încheiatei cam­panii elec­torale, povestea asta se potrivește per­fect cu tema "străinilor care ne dis­trug țara".

Vic­to­ria româ­nașilor noștri dragi la Opera București a fost totală. Chiar și min­istrul Vlad Alexan­drescu a plătit cu funcția sa impli­carea în acest scan­dal. Au tre­cut aproape șase luni de atunci, timp destul ca artiștii neaoși carpa­tini să ne arate ade­vărata lor val­oare, umbrită pe nedrept de "nenoroc­i­tul de danez". Unde sun­tem azi? Eu nu sunt con­suma­tor de operă și nu știu să vă spun, dar o pri­etenă este un spec­ta­tor avizat. Iată ce con­stată ea, azi.

Mergeam des la operă înainte de scan­dalul cu "danezul". Am luat o pauză, deza­măgită de izul de mahala pe care îl emana con­flic­tul și am aștep­tat să se lin­iștească lucrurile. Între timp m‐am dus la opera și balet prin țară și am avut sur­prize plă­cute. Aseară am avut proasta inspi­rație de a reveni la Opera Națion­ală București. Nici nu știu cu ce să încep…

Biletele mai scumpe, site‐ul mai prost, cu multe secți­uni nefuncționale. Ora spec­ta­colu­lui s‐a schim­bat, acum e 18:30 — prac­tic imposi­bil de ajuns la timp, dacă nu pleci de la prânz! În prima parte a spec­ta­colu­lui, sala a fost pe jumă­tate goală. Par­carea e un deza­s­tru, se lucrează într‐o zonă unde se putea parca înainte și prac­tic locurile s‐au înjumătățit. Nu există indi­ca­toare, așa că te des­curci cum poți, iar la ple­care afli sin­gur că tre­buie să ieși pe unde ai intrat, adică în sen­sul invers aștep­tărilor tale și ale celor­lalți șoferi. S‐a pro­dus, evi­dent o bus­cu­ladă, cu mașini care încer­cau să meargă toate pe aceeași alee îngustă, în sen­suri diferite.

În hol, în plus față de obiș­nu­itele plasatoare, niște hostess‐e înalte, slabe și cam urâțele, cu rochii negre lungi care le erau unora cam lăr­guțe și care, sin­cer, nu m‐am prins ce rol aveau. Că nu făceau nimic. Nici măcar nu zâm­beau. Barurile, și cel de la etaj, și cel de jos, arată sin­istru, cu raf­turi goale pe care sunt înși­rate mici aran­ja­mente de pahare — parcă m‐am trezit brusc în urmă cu vreo 30 de ani, pe vre­mea lui Ceaușescu! În schimb, pe tejghea tronează bax­uri nedes­fă­cute de apă și bău­turi răcori­toare. Iar cei care servesc… sunt o poezie. Nu prea le ies cal­culele în minte, așa că fiecare oper­ați­une de încasare e amuzantă. Vestea bună e ca aici prețurile sunt mai mici ca în tre­cut. Nu că ar conta asta.

Dar cel mai deza­măgi­tor a fost spec­ta­colul. Am jurat ca nu mai merg la pre­mieră la Opera Națion­ală București! Decorul pare o improviza­ție ieft­ină, pe care cred că cineva s‐a gân­dit să o com­pleteze cu fum arti­fi­cial. Așa că au băgat la fum în prima parte, de la un moment dat nu se mai vedea abso­lut nimic din ce se întâm­plă pe scenă, iar spec­ta­torii de la parter au început să tușească.  După vreo două încer­cări de‐astea nereușite de a stăpâni mașina de fum, cred că s‐au lăsat păgubași și au renunțat.

Cat despre balerini… o, Doamne! În afară de împied­i­cat pe scenă și căzut, le‐au făcut pe toate.  Nu reușeau să se sin­cronizeze neam, pe alocuri era clar că au uitat sau greșit core­grafia, le cădeau piese din cos­tume… Apogeul a fost cu cei 6 sol­dăței cărora le cădeau trigoanele și care erau așa de defazați încât nu știai dacă să iți fie milă de ei sau să râzi. Până la urmă am râs cu lacrimi, deși sigur nu asta era intenția spec­ta­colu­lui! Chiar și soliștii păreau să aibă difi­cultăți ori de câte ori tre­buia sa se sin­cronizeze. Parcă era, hai, nu prima, dar max­i­mum a treia repetiție pe care o făceau împre­ună. Oricum, prima cu cos­tume!

Atmos­fera span­iolă pe care o aștep­tam, dată fiind tema spec­ta­colu­lui (El Amor Brujo / El Som­brero de Tres Picos, de Manuel de Falla), nu am reușit s‐o regăs­esc decât parțial în muz­ică, pen­tru că în rest nimic nu a fost in stare să o trans­mită. Am avut sen­za­ția pe care mi‐o dau pati­na­torii chinezi sau japonezi care se chinuie foarte tare să inter­preteze melodii occi­den­tale din care nu înțe­leg și nu simt nimic.

Am rămas cu un gust amar, cu o impre­sie de ser­bare de Cră­ciun orga­ni­zată de un ansam­blu de ama­tori, sau, în cel mai bun caz, de liceul de balet. Bine că l‐au dat afară pe "nenoroc­i­tul de danez"!  Nu știu cum naiba se face ca pe vre­mea lui n‐am asi­s­tat la ast­fel de fiasco‐uri. Cred că o vreme o să merg la mall, la înreg­istrările de la MET. Măcar acolo nu am prob­leme cu par­carea și nici nu risc să mă sufoc cu fum arti­fi­cial!


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Mihai Fediuc

    Nu ne vin­dem tara! "Man­drii" ca sun­tem romani! Ce, daca sun­tem prosti? Facem fata cu cin­ste natiei!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu