Pro­ba­bil că vă adu­ceți aminte scan­da­lul din pri­mă­vară, de la Opera Bu­cu­rești, când Johan Ko­b­borg — ba­le­rin da­nez cu re­nume in­ter­națio­nal, di­rec­tor ar­tis­tic al in­sti­tu­ției și un pro­mo­tor al mul­tor în­no­iri aduse re­per­to­ri­u­lui și ca­li­tă­ții spec­ta­co­le­lor — a fost re­tro­gra­dat de că­tre con­du­ce­rea Ope­rei pe mo­tiv că ti­tu­la­tura de di­rec­tor ar­tis­tic nu există în or­ga­ni­gramă. A ie­șit un în­treg scan­dal, cu de­mi­sia lui Ko­b­borg, apoi in­ter­ven­ția mi­nis­tru­lui cul­tu­rii, o apa­rentă îm­pă­care, ur­mată de ră­zme­rița unei părți a an­ga­ja­ți­lor Ope­rei (se pare că exact ăia care ar cam tre­bui să se re­tragă din ca­uza vâr­stei), care i‑au in­ter­zis ac­ce­sul lui Ko­b­borg în Operă și l‑au de­ter­mi­nat să plece de­fi­ni­tiv. Pe fon­dul re­cent în­che­ia­tei cam­pa­nii elec­to­rale, po­ves­tea asta se po­tri­vește per­fect cu tema “stră­i­ni­lor care ne dis­trug țara”.

Vic­to­ria ro­mâ­na­și­lor noș­tri dragi la Opera Bu­cu­rești a fost to­tală. Chiar și mi­nis­trul Vlad Ale­xan­drescu a plătit cu func­ția sa im­pli­ca­rea în acest scan­dal. Au tre­cut aproape șase luni de atunci, timp des­tul ca ar­tiș­tii nea­oși car­pa­tini să ne arate ade­vă­rata lor va­loare, um­brită pe ne­drept de “ne­no­ro­ci­tul de da­nez”. Unde sun­tem azi? Eu nu sunt con­su­ma­tor de operă și nu știu să vă spun, dar o pri­e­tenă este un spec­ta­tor avi­zat. Iată ce con­stată ea, azi.

Mer­geam des la operă îna­inte de scan­da­lul cu “da­ne­zul”. Am luat o pa­uză, dez­a­mă­gită de izul de ma­hala pe care îl emana con­flic­tul și am aș­tep­tat să se li­niș­tească lu­cru­rile. În­tre timp m‑am dus la opera și ba­let prin țară și am avut sur­prize plă­cute. Aseară am avut proasta in­spi­ra­ție de a re­veni la Opera Na­țio­nală Bu­cu­rești. Nici nu știu cu ce să în­cep…

Bi­le­tele mai scumpe, site-ul mai prost, cu multe sec­țiuni ne­func­țio­nale. Ora spec­ta­co­lu­lui s‑a schim­bat, acum e 18:30 — prac­tic im­po­si­bil de ajuns la timp, dacă nu pleci de la prânz! În prima parte a spec­ta­co­lu­lui, sala a fost pe ju­mă­tate goală. Par­ca­rea e un dez­as­tru, se lu­crează într‑o zonă unde se pu­tea parca îna­inte și prac­tic lo­cu­rile s‑au în­ju­mă­tă­țit. Nu există in­di­ca­toare, așa că te des­curci cum poți, iar la ple­care afli sin­gur că tre­buie să ieși pe unde ai in­trat, adică în sen­sul in­vers aș­tep­tă­ri­lor tale și ale ce­lor­lalți șo­feri. S‑a pro­dus, evi­dent o bu­s­cu­ladă, cu ma­șini care în­cer­cau să meargă toate pe ace­eași alee în­gustă, în sen­suri di­fe­rite.

În hol, în plus față de obiș­nu­i­tele pla­sa­toare, niște hostess‑e îna­lte, slabe și cam urâ­țele, cu ro­chii ne­gre lungi care le erau unora cam lăr­guțe și care, sin­cer, nu m‑am prins ce rol aveau. Că nu fă­ceau ni­mic. Nici mă­car nu zâm­beau. Ba­ru­rile, și cel de la etaj, și cel de jos, arată si­nis­tru, cu raf­turi goale pe care sunt în­și­rate mici aran­ja­mente de pa­hare — parcă m‑am tre­zit brusc în urmă cu vreo 30 de ani, pe vre­mea lui Ceau­șescu! În schimb, pe te­j­ghea tro­nează ba­xuri ne­desfă­cute de apă și bă­u­turi ră­co­ri­toare. Iar cei care ser­vesc… sunt o po­e­zie. Nu prea le ies cal­cu­lele în minte, așa că fi­e­care ope­ra­țiune de în­ca­sare e amu­zantă. Ves­tea bună e ca aici pre­țu­rile sunt mai mici ca în tre­cut. Nu că ar conta asta.

Dar cel mai dez­a­mă­gi­tor a fost spec­ta­co­lul. Am ju­rat ca nu mai merg la pre­mieră la Opera Na­țio­nală Bu­cu­rești! De­co­rul pare o im­pro­vi­za­ție ieftină, pe care cred că ci­neva s‑a gân­dit să o com­ple­teze cu fum ar­ti­fi­cial. Așa că au bă­gat la fum în prima parte, de la un mo­ment dat nu se mai ve­dea ab­so­lut ni­mic din ce se în­tâm­plă pe scenă, iar spec­ta­to­rii de la par­ter au în­ce­put să tușească.  După vreo două în­cer­cări de-as­tea ne­re­u­șite de a stă­pâni ma­șina de fum, cred că s‑au lă­sat pă­gu­bași și au re­nun­țat.

Cat des­pre ba­le­rini… o, Doamne! În afară de îm­pie­di­cat pe scenă și că­zut, le-au fă­cut pe toate.  Nu re­u­șeau să se sin­cro­ni­zeze neam, pe alo­curi era clar că au ui­tat sau greșit co­re­gra­fia, le că­deau piese din cos­tume… Apo­geul a fost cu cei 6 sol­dă­ței că­rora le că­deau tri­goa­nele și care erau așa de de­fa­zați în­cât nu știai dacă să iți fie milă de ei sau să râzi. Până la urmă am râs cu la­crimi, deși si­gur nu asta era in­ten­ția spec­ta­co­lu­lui! Chiar și so­liș­tii pă­reau să aibă di­fi­cul­tăți ori de câte ori tre­buia sa se sin­cro­ni­zeze. Parcă era, hai, nu prima, dar ma­xi­mum a treia re­pe­ti­ție pe care o fă­ceau îm­pre­ună. Ori­cum, prima cu cos­tume!

At­mosfera spa­ni­olă pe care o aș­tep­tam, dată fi­ind tema spec­ta­co­lu­lui (El Amor Brujo / El Som­brero de Tres Pi­cos, de Ma­nuel de Fa­lla), nu am re­u­șit s‑o re­gă­sesc de­cât par­țial în mu­zică, pen­tru că în rest ni­mic nu a fost in stare să o trans­mită. Am avut sen­za­ția pe care mi‑o dau pa­ti­na­to­rii chi­nezi sau ja­po­nezi care se chi­nuie foarte tare să in­ter­pre­teze me­lo­dii oc­ci­den­tale din care nu în­țe­leg și nu simt ni­mic.

Am ră­mas cu un gust amar, cu o im­pre­sie de ser­bare de Cră­ciun or­ga­ni­zată de un an­sam­blu de ama­tori, sau, în cel mai bun caz, de li­ceul de ba­let. Bine că l‑au dat afară pe “ne­no­ro­ci­tul de da­nez”!  Nu știu cum naiba se face ca pe vre­mea lui n‑am asis­tat la ast­fel de fi­a­sco-uri. Cred că o vreme o să merg la mall, la în­re­gis­tră­rile de la MET. Mă­car acolo nu am pro­bleme cu par­ca­rea și nici nu risc să mă su­foc cu fum ar­ti­fi­cial!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mihai Fediuc

    Nu ne vin­dem tara! “Man­drii” ca sun­tem ro­mani! Ce, daca sun­tem prosti? Fa­cem fata cu cin­ste na­tiei!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.