N‑am prac­ti­cat nici­o­dată al­pi­nis­mul, deci nu pot să pre­tind nici un fel de ex­pe­riență în do­me­niul ăsta, dar am au­zit că unul din­tre pe­ri­co­lele care te pân­desc în acest sport este blo­ca­jul men­tal, mo­men­tul ăla când te afli în pe­rete, prea sus ca să mai re­nunți, iar în fața ta nu mai vezi nici un fel de po­si­bilă priză care să te ducă mai sus. Nu pen­tru că pri­zele nu există, ci pen­tru că tu nu le mai vezi. Și rămâi agă­țat acolo unde ești, cris­pat în spaima care-ți cu­prinde min­tea ca un clește, re­pe­tându-ți ob­se­siv că cel mai si­gur lu­cru e să nu te miști. Dar pu­te­rile îți slă­besc trep­tat și că­de­rea e in­e­vi­ta­bilă. E doar o ches­tiune de timp.

La fel mi‑i ima­gi­nez și pe ul­tra­con­ser­va­to­rii care ne tot re­petă că tre­buie să păs­trăm “tra­di­ți­ile noas­tre”. Ei ne cer să rămâ­nem agă­țați de an­co­rele tre­cu­tu­lui, de punc­tele de spri­jin ale unei so­ci­e­tăți de de­mult, care își pierde cu fi­e­care zi le­gă­tu­rile cu lu­mea de azi. Și vor asta pen­tru că în fața lor, în as­cen­siu­nea ima­gi­nară pe care toți o fa­cem prin timp, ei nu mai văd nici un fel de puncte de spri­jin, nici un fel de trepte pe care să facă ur­mă­to­rul pas. Nu pen­tru că nu ar mai exista va­lori în care să me­rite să crezi, nu pen­tru că ar fi dis­pă­rut com­plet re­pe­rele mo­rale așa cum obiș­nu­iesc ei să se vaite. Ci pen­tru că le lip­sește abi­li­ta­tea de a le ve­dea. Iar abi­li­ta­tea asta se do­bân­dește prin edu­ca­ție.

Mar­șul pen­tru viață or­ga­ni­zat prin di­verse orașe ale ță­rii a fost anun­țat ca o miș­care ce vrea să rea­min­tească so­ci­e­tă­ții va­loa­rea vie­ții, să ne atragă tu­tu­ror aten­ția că avor­tul este, în fapt, o crimă. Ideea este ge­ne­roasă și ex­primă, din punc­tul meu de ve­dere, un ade­văr. Din mo­men­tul în care o ce­lulă în­cepe să se di­vidă și să se dezvolte ca un em­brion vor­bim des­pre o nouă per­soană, se­pa­rată, deși de­pen­dentă deo­cam­dată, de cor­pul ma­mei. Iar această nouă per­soană are drep­tu­rile ei. Ar tre­bui să existe ci­neva care să vor­bească în nu­mele ei atunci când mama de­cide să‑i curme exis­tența. Din pă­cate ni­meni nu o face.

Însă par­ti­ci­pan­ții la marș nu s‑au ma­ni­fes­tat în spi­ri­tul aces­tei idei ge­ne­roase. Mo­ti­va­ția lor de a par­ti­cipa a fost ge­ne­rată de spai­mele lor per­so­nale, ex­pri­mate prin me­sa­jele puse pe pan­carte. Unii au fă­cut apel la tra­di­ți­ile ul­tra-or­to­doxe: fa­mi­lia este de la Dum­ne­zeu sau edu­ca­ție bi­blică în fa­mi­lie. Al­ții ne-au ex­pus op­țiu­nile lor he­te­ro­se­xu­ale: fa­mi­lia = un băr­bat + o fe­meie. Unii au pier­dut com­plet lo­gica mar­șu­lui și au ape­lat la me­sa­jul pa­te­tic și ire­le­vant: mama nu are în­lo­cu­i­tor. Al­ții și-au ex­pri­mat di­rect pro­pri­ile te­meri: nu dis­tru­geți fa­mi­lia sau dez­in­te­gra­rea fa­mi­liei = di­zol­va­rea so­ci­e­tă­ții. Unii au ex­pri­mat puncte de ve­dere duios-naive: co­piii sunt iu­bire. Iar al­ții pur și sim­plu ne-au trans­mis im­pe­ra­tiv să res­pec­tăm in­sti­tu­ți­ile sta­tu­lui, deși nu e clar la care in­sti­tu­ții se re­fe­reau. În min­tea lor, ceea ce pre­va­lează ca im­por­tanță este re­zol­va­rea pro­pri­i­lor lor pro­bleme, ale adul­ți­lor deja năs­cuți, fie că e vorba de mo­ra­li­ta­tea re­li­gi­oasă, de op­țiu­nile se­xu­ale sau de vi­i­to­rul so­ci­e­tă­ții. Des­pre drep­tu­rile co­pi­lu­lui ne­năs­cut, ade­vă­ra­tul su­biect al mar­șu­lui, au ui­tat cu de­să­vâr­șire.

În re­plică, adep­ții mo­der­nis­mu­lui spun că e drep­tul ma­mei de a de­cide ce face cu cor­pul său. Co­rect ca prin­ci­piu, dar în ca­zul de față in­e­xact. Co­pi­lul nu e cor­pul său, e în cor­pul său. Dacă au drep­tul la o de­ci­zie pri­vi­toare strict la pro­priul corp, aceea e pre­ven­ția sar­ci­nii. Pu­tea să nu per­mită ca sar­cina să se pro­ducă, ceea ce ar fi fost o ho­tă­râre care pri­vea doar pro­pria sa per­soană. Însă pen­tru ca o ast­fel de de­ci­zie să poată fi lu­ată la mo­men­tul po­tri­vit e ne­voie de ceva în plus: edu­ca­ție se­xu­ală. Ob­ser­vați? Ne în­toar­cem ia­răși la edu­ca­ție.

Cu niște ani în urmă, prin ’67, Ceau­șescu s‑a gân­dit și el să in­ter­zică avor­tul din do­rința de a crește po­pu­la­ția. Eco­no­mic și so­cial, sco­pul era bun. Me­toda a fost însă fa­li­men­tară și a dus la apa­ri­ția unui în­treg sis­tem de “spe­cia­liști” mai mult sau mai pu­țin acre­di­tați pen­tru chiu­re­taje, de la me­dici cu di­plomă la moașe co­mu­nale, care aju­tau do­ri­toa­rele să scape de sar­ci­nile ne­do­rite. Nu pu­ține au fost ca­zu­rile care s‑au în­che­iat cu he­mo­ra­gii sau sep­ti­ce­mii fa­tale. Nici atunci nu se vor­bea des­chis des­pre sex. Co­mu­nis­mul era la fel de pu­dic și pu­ri­tan ca și or­to­do­xia noas­tră tra­di­țio­nală. Ar fi fost ne­voie — ace­eași pro­blemă! — de edu­ca­ție se­xu­ală.

De fi­e­care dată ne în­toar­cem cu con­clu­zi­ile la edu­ca­ția se­xu­ală. Pen­tru că ea con­ti­nuă să lip­sească din șco­lile ro­mâ­nești, așa după cum lip­sește din ma­jo­ri­ta­tea fa­mi­li­i­lor de ro­mâni. Pa­ra­do­xal, ma­jo­ri­ta­tea ce­lor care azi ies la mar­șul îm­po­triva avor­tu­lui sunt (aproape) ace­iași care se opun edu­ca­ției se­xu­ale în școli, din mo­tive mo­rale și re­li­gi­oase. Să vor­bești des­pre sex cu co­piii e di­fi­cil când în­treaga so­ci­e­tate pri­vește su­biec­tul ca pe ceva vul­gar, pă­că­tos și je­nant. Ce ar tre­bui să facă ti­ne­rii în opi­nia ma­jo­ri­tă­ții? Să în­toarcă pri­vi­rea în altă parte, să nu ob­serve ten­ta­ți­ile, să ig­nore fap­tul că to­tul în ju­rul lor mus­tește de alu­zii se­xu­ale (de la re­clame la artă), să se ab­țină până în­tâl­nesc per­soana cu care se vor că­să­tori. Dacă aș fi ră­u­tă­cios, aș ob­serva că mulți din­tre cei care au par­ti­ci­pat la mar­șuri tră­dează prin apa­ri­ția lor o acută lipsă de sex în viața lor per­so­nală. Se pare că oa­me­nii au ten­dința de a‑și re­prima do­rin­țele ne­îm­pli­nite, mi­ni­ma­li­zându-le im­por­tanța. Dacă nu ai parte de el, cu tim­pul ajungi să te auto­con­vingi că ori­cum se­xul e o ches­tie imo­rală și inu­tilă, com­plet ne­se­ri­oasă.

Din pă­cate abs­ti­nența se­xu­ală ca unică me­todă con­tra­cep­tivă n‑a func­țio­nat nici­o­dată — hor­mo­nii cu care ne‑a în­zes­trat na­tura sunt mai pu­ter­nici de­cât vo­ința. Și atunci se în­tâm­plă ceea ce s‑a mai în­tâm­plat: ti­ne­rele rămân în­săr­ci­nate și se duc să facă în­tre­ru­peri de sar­cină. De fapt, ca so­ci­e­tate, sun­tem ai­doma al­pi­nis­tu­lui care a su­fe­rit un blo­caj men­tal pe pe­re­tele de stâncă și nu mai are pu­te­rea și cu­ra­jul să meargă mai de­parte. Ceea ce ne lup­tăm să păs­trăm este tra­di­ția avor­tu­lui fă­cut pe fu­riș, cu jenă față de cei­lalți și de tine în­săți. Pen­tru că orice fe­meie care face asta în­țe­lege că e de fapt o crimă cu pre­me­di­tare.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Anonymous

    ex­per­tiză?? doamne cat de rau suna! sunt si­gur ca ai do­rit sa vor­besti dess­pre ex­pe­rienta sau pri­ce­pere…
    a‑ti fi ru­sine de tine “însuţi”(însăţi?) e une­ori un lu­cru fi­resc…

    • Sorin Sfirlogea

      Mul­țu­mesc, am co­rec­tat, vro­iam să zic ex­pe­riență. “În­săți” e co­rect. E vorba de o fe­meie, nu de mine. Eu (din fe­ri­cire) nu pot să fac avort. 🙂

      • Anonymous

        Even­tual, “Ceea ce ne lup­tăm să păs­trăm este tra­di­ția avor­tu­lui fă­cut pe fu­riș, cu jenă față de cei­lalți și de noi in­sine”. NU poti vorbi in ace­easi fraza des­pre “noi” si des­pre “ea”, cu acor­duri “mul­ti­ple”. Asta‑i limba noas­tra com­pli­cata. Iarta-ma. E blo­gul tau!

        • Sorin Sfirlogea

          Mamă, ce-ți mai place să te con­tra­zici cu al­ții! Eu nu văd așa con­struc­ția aces­tei fraze. “Cu jenă față de noi în­șine” e o sin­taxă care su­ge­rează că avor­tul e un act co­lec­tiv. Poate gre­șesc. Dar așa văd eu lu­cru­rile. Și, da, ai drep­tate, până la urmă e blo­gul meu. 😛

          • Anonymous

            Si tie iti place, cel pu­tin la fel de mult, sa te con­tra­zici. Cu al­tii! Pai daca “…ne lup­tam sa pastram…traditia avor­tu­lui pe fu­ris”, e clar ca avor­tul e un act co­lec­tiv. Nu stiu cum se pune emo­ti­co­nul ala care se nu­meste “ro­l­ling on the floor…”. Con­si­dera ca l‑am pus.

    • Igitur

      Sau cum ar zice unii: “Ig­no­ra­tio elenchi”. Dar deh, mai greu cu ar­gu­mente.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu