Tradiția avortului la români

N‐am prac­ti­cat nicio­dată alpin­is­mul, deci nu pot să pretind nici un fel de expe­riență în dome­niul ăsta, dar am auzit că unul din­tre peri­colele care te pân­desc în acest sport este blo­ca­jul men­tal, momen­tul ăla când te afli în perete, prea sus ca să mai renunți, iar în fața ta nu mai vezi nici un fel de posi­bilă priză care să te ducă mai sus. Nu pen­tru că prizele nu există, ci pen­tru că tu nu le mai vezi. Și rămâi agățat acolo unde ești, crispat în spaima care‐ți cuprinde mintea ca un clește, repetându‐ți obsesiv că cel mai sigur lucru e să nu te miști. Dar put­er­ile îți slăbesc trep­tat și căderea e inevitabilă. E doar o chestiune de timp.

La fel mi‐i imag­inez și pe ultra­con­ser­va­torii care ne tot repetă că tre­buie să păstrăm "tradiți­ile noas­tre". Ei ne cer să rămânem agățați de ancorele tre­cu­tu­lui, de punctele de spri­jin ale unei soci­etăți de demult, care își pierde cu fiecare zi legă­turile cu lumea de azi. Și vor asta pen­tru că în fața lor, în ascen­si­unea imag­i­nară pe care toți o facem prin timp, ei nu mai văd nici un fel de puncte de spri­jin, nici un fel de trepte pe care să facă urmă­torul pas. Nu pen­tru că nu ar mai exista val­ori în care să merite să crezi, nu pen­tru că ar fi dis­părut com­plet reperele morale așa cum obișnui­esc ei să se vaite. Ci pen­tru că le lipsește abil­i­tatea de a le vedea. Iar abil­i­tatea asta se dobân­dește prin edu­cație.

Marșul pen­tru viață orga­ni­zat prin diverse orașe ale țării a fost anunțat ca o miș­care ce vrea să ream­intească soci­etății val­oarea vieții, să ne atragă tuturor atenția că avor­tul este, în fapt, o crimă. Ideea este gen­eroasă și exprimă, din punc­tul meu de vedere, un ade­văr. Din momen­tul în care o celulă începe să se dividă și să se dez­volte ca un embrion vor­bim despre o nouă per­soană, sep­a­rată, deși depen­dentă deo­cam­dată, de cor­pul mamei. Iar această nouă per­soană are drep­turile ei. Ar tre­bui să existe cineva care să vor­bească în numele ei atunci când mama decide să‐i curme exis­tența. Din păcate nimeni nu o face.

Însă par­tic­i­panții la marș nu s‐au man­i­fe­s­tat în spir­i­tul aces­tei idei gen­eroase. Moti­vația lor de a par­tic­ipa a fost gen­er­ată de spaimele lor per­son­ale, expri­mate prin mesajele puse pe pan­carte. Unii au făcut apel la tradiți­ile ultra‐ortodoxe: familia este de la Dum­nezeu sau edu­cație bib­lică în fam­i­lie. Alții ne‐au expus opți­u­nile lor het­ero­sex­u­ale: familia = un băr­bat + o femeie. Unii au pier­dut com­plet log­ica marșu­lui și au apelat la mesajul patetic și irele­vant: mama nu are înlocuitor. Alții și‐au expri­mat direct pro­pri­ile temeri: nu dis­trugeți familia sau dez­in­te­grarea fam­i­liei = dizolvarea soci­etății. Unii au expri­mat puncte de vedere duios‐naive: copiii sunt iubire. Iar alții pur și sim­plu ne‐au trans­mis imper­a­tiv să respec­tăm insti­tuți­ile stat­u­lui, deși nu e clar la care insti­tuții se ref­er­eau. În mintea lor, ceea ce prevalează ca impor­tanță este rezolvarea pro­pri­ilor lor prob­leme, ale adulților deja năs­cuți, fie că e vorba de moral­i­tatea reli­gioasă, de opți­u­nile sex­u­ale sau de viitorul soci­etății. Despre drep­turile copilu­lui nenăs­cut, ade­văratul subiect al marșu­lui, au uitat cu desăvârșire.

În replică, ade­pții mod­ernismu­lui spun că e drep­tul mamei de a decide ce face cu cor­pul său. Corect ca prin­cipiu, dar în cazul de față inex­act. Copilul nu e cor­pul său, e în cor­pul său. Dacă au drep­tul la o decizie priv­i­toare strict la pro­priul corp, aceea e pre­venția sarcinii. Putea să nu per­mită ca sarcina să se pro­ducă, ceea ce ar fi fost o hotărâre care privea doar pro­pria sa per­soană. Însă pen­tru ca o ast­fel de decizie să poată fi luată la momen­tul potrivit e nevoie de ceva în plus: edu­cație sex­u­ală. Obser­vați? Ne întoarcem iarăși la edu­cație.

Cu niște ani în urmă, prin '67, Ceaușescu s‐a gân­dit și el să interz­ică avor­tul din dor­ința de a crește pop­u­lația. Eco­nomic și social, scopul era bun. Metoda a fost însă fal­i­men­tară și a dus la apariția unui întreg sis­tem de "spe­cial­iști" mai mult sau mai puțin acred­i­tați pen­tru chi­ure­taje, de la medici cu diplomă la moașe comu­nale, care aju­tau dori­toarele să scape de sarcinile nedorite. Nu puține au fost cazurile care s‐au încheiat cu hemor­agii sau sep­ticemii fatale. Nici atunci nu se vor­bea deschis despre sex. Comu­nis­mul era la fel de pudic și puri­tan ca și orto­doxia noas­tră tradițion­ală. Ar fi fost nevoie — aceeași prob­lemă! — de edu­cație sex­u­ală.

De fiecare dată ne întoarcem cu con­cluzi­ile la edu­cația sex­u­ală. Pen­tru că ea con­tinuă să lipsească din șco­l­ile românești, așa după cum lipsește din majori­tatea famili­ilor de români. Para­doxal, majori­tatea celor care azi ies la marșul împotriva avor­tu­lui sunt (aproape) aceiași care se opun edu­cației sex­u­ale în școli, din motive morale și reli­gioase. Să vor­bești despre sex cu copiii e difi­cil când întreaga soci­etate privește subiec­tul ca pe ceva vul­gar, păcă­tos și jenant. Ce ar tre­bui să facă tinerii în opinia majorității? Să întoarcă privirea în altă parte, să nu observe ten­tați­ile, să ignore fap­tul că totul în jurul lor mustește de aluzii sex­u­ale (de la reclame la artă), să se abțină până întâl­nesc per­soana cu care se vor căsă­tori. Dacă aș fi răută­cios, aș observa că mulți din­tre cei care au par­tic­i­pat la marșuri trădează prin apariția lor o acută lipsă de sex în viața lor per­son­ală. Se pare că oamenii au tend­ința de a‐și reprima dor­ințele neîm­pli­n­ite, minimalizându‐le impor­tanța. Dacă nu ai parte de el, cu tim­pul ajungi să te auto­convingi că oricum sexul e o chestie imorală și inutilă, com­plet nese­rioasă.

Din păcate absti­nența sex­u­ală ca unică metodă con­tra­cep­tivă n‐a funcționat nicio­dată — hor­monii cu care ne‐a înzes­trat natura sunt mai put­er­nici decât voința. Și atunci se întâm­plă ceea ce s‐a mai întâm­plat: tinerele rămân însăr­ci­nate și se duc să facă între­ru­peri de sarcină. De fapt, ca soci­etate, sun­tem aidoma alpin­is­tu­lui care a suferit un blo­caj men­tal pe peretele de stâncă și nu mai are put­erea și cura­jul să meargă mai departe. Ceea ce ne lup­tăm să păstrăm este tradiția avor­tu­lui făcut pe furiș, cu jenă față de ceilalți și de tine însăți. Pen­tru că orice femeie care face asta înțelege că e de fapt o crimă cu pre­med­itare.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Anonymous

    exper­tiză?? doamne cat de rau suna! sunt sigur ca ai dorit sa vorbesti desspre expe­ri­enta sau pri­cepere…
    a‐ti fi rusine de tine "însuţi"(însăţi?) e une­ori un lucru firesc…

    • Sorin Sfirlogea

      Mulțumesc, am corec­tat, vroiam să zic expe­riență. "Însăți" e corect. E vorba de o femeie, nu de mine. Eu (din feri­cire) nu pot să fac avort. 🙂

      • Anonymous

        Even­tual, "Ceea ce ne lup­tăm să păstrăm este tradiția avor­tu­lui făcut pe furiș, cu jenă față de ceilalți și de noi insine". NU poti vorbi in aceeasi fraza despre "noi" si despre "ea", cu acor­duri "mul­ti­ple". Asta‐i limba noas­tra com­pli­cata. Iarta‐ma. E blogul tau!

        • Sorin Sfirlogea

          Mamă, ce‐ți mai place să te con­trazici cu alții! Eu nu văd așa con­strucția aces­tei fraze. "Cu jenă față de noi înșine" e o sin­taxă care sug­erează că avor­tul e un act colec­tiv. Poate greșesc. Dar așa văd eu lucrurile. Și, da, ai drep­tate, până la urmă e blogul meu. 😛

          • Anonymous

            Si tie iti place, cel putin la fel de mult, sa te con­trazici. Cu altii! Pai daca "…ne lup­tam sa pastram…traditia avor­tu­lui pe furis", e clar ca avor­tul e un act colec­tiv. Nu stiu cum se pune emoti­conul ala care se numeste "rolling on the floor…". Con­sid­era ca l‐am pus.

    • Igitur

      Sau cum ar zice unii: "Igno­ra­tio elenchi". Dar deh, mai greu cu argu­mente.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu