/ Munții Cindrel / România

Pen­tru că nu se pu­tea alt­fel, cele două săp­tămâni de con­ce­diu le-am în­che­iat cu o ie­șire pe munte. Și pen­tru că mai me­reu des­ti­na­ți­ile au fost la dis­tanță de 2–3 ore de Bu­cu­rești, m‑am gân­dit ca de data asta să aleg ceva mai în­de­păr­tat. Așa s‑a fă­cut că îm­pre­ună cu Dan și Bo­gdan am plă­nuit o tură de două zile în Cin­drel și Lo­tru. Când zic că am plă­nuit îm­pre­ună nu spun chiar ade­vă­rul, pen­tru că ei s‑au ba­zat pe mine în pri­vința tra­se­u­lui și eta­pe­lor, lă­sând-mă să fac cal­cu­lele ne­ce­sare. Cal­cule la care n‑am prea stră­lu­cit, după cum veți afla în­dată.

În apă­ra­rea mea am să spun de la în­ce­put că pe hâr­tie to­tul pă­rea per­fect: ple­cat după-ami­aza din Bu­cu­rești la Păl­ti­niș, dor­mit la o pen­siune, ple­cat a doua zi di­mi­neață la drum că­tre vâr­ful Cin­drel, apoi vâr­ful Ște­flești și Ne­go­vanu, cam­pat în șaua Bu­ce­ci­u­lui, iar ul­tima zi un par­curs lung pe la ca­bana Pre­jba până jos în Tăl­ma­ciu. În­cre­din­țat fi­ind că pla­nul e per­fect, am arun­cat to­tuși o pri­vire pe Go­o­gle Earth, ca să îmi fac o idee des­pre dis­tanțe și con­fi­gu­ra­ția cres­te­lor. Vă­zute pe cal­cu­la­tor, cre­asta Cin­dre­lu­lui și cea se­cun­dară a Lo­tru­lui pă­reau niște dulci pante care urcă mol­com — doar dis­tan­țele m‑au în­gri­jo­rat nițel pen­tru că fi­e­care etapă în­semna peste 30 de km.

Aju­nși seara la Păl­ti­niș ne-am gân­dit că vom avea o noapte odih­ni­toare la pen­siu­nea Ra­fael. Fap­tul că am ajuns pe rând, Bo­gdan abia că­tre mie­zul nop­ții, că am mai băut o bere și că am căs­cat gura la me­ciuri până pe la 1 noap­tea, a fă­cut ca som­nul să se scur­teze des­tul de mult. Eu, din mo­tive pe care nu le prea în­țe­leg, am ador­mit foarte greu, pier­zând încă vreun ceas de odihnă.

Și to­tuși plini de en­tu­zi­asm și voie bună, a doua zi di­mi­neață am por­nit toți trei spre Cin­drel, pri­mul obiec­tiv. Ziua era per­fectă, cu un cer se­nin și câ­țiva nori plim­bați de vânt că­tre est. Pen­tru că dis­tan­țele se anun­țau mari am iu­țit nițel pa­sul pro­fi­tând de prima parte a tra­se­u­lui mai do­moală, de la pâr­tia ve­che de ski până la Po­iana Gă­u­joara (mar­caj cruce ro­șie). Din po­iană panta a în­ce­put să cre­ască, am tre­cut pe lângă stâna Gă­u­joara și am ur­cat di­rect în șaua Bă­trâna, chiar sub vâr­ful de 1911 m. De aici ni s‑a în­fă­ți­șat în toată splen­doa­rea sa dru­mul pe care îl mai aveam de par­curs — un­deva de­parte se ză­rea vâr­ful Cin­drel, care era doar vreo 60% din etapa zi­lei res­pec­tive. În­tre noi și el, ne­aș­tep­tat față de ceea ce vă­zu­sem pe hărți, dru­mul urca și co­bora pe mai multe vâr­furi, anun­țând un efort mai mare de­cât cel pre­co­ni­zat. Sâm­bu­rii în­do­ie­lii au în­ce­put să în­col­țească în min­tea mea.

După pri­mul vârf (Ro­z­dești, 1952 m) ne­aș­tep­ta­tul a apă­rut din nou: Bo­gdan a căl­cat greșit și a fă­cut o ușoară en­torsă de gleznă. Vi­teza la vale tre­buia să scadă, pa­șii tre­bu­iau puși cu mai multă grijă. Ur­când al tre­i­lea vârf (Ni­cu­lești, 2035 m) am în­ce­put să sim­țim obo­seala som­nu­lui prea scurt. Jos, în stânga, ve­deam aco­pe­ri­șul că­ră­mi­ziu al re­fu­gi­u­lui Câ­naia. Ur­cu­șul vâr­fu­lui era ur­mat de o co­bo­râre care anula o parte din pro­gre­sul în al­ti­tu­dine. Ur­ca­sem vreo 100 de me­tri și co­bo­ram apoi 40–50. În șaua Câ­naia — lângă in­di­ca­to­rul care în­druma spre re­fu­giu — m‑am ho­tă­rât să pro­pun și eu ceva ne­aș­tep­tat pen­tru pri­e­te­nii mei: să re­nun­țăm la tra­ver­sa­rea în cre­asta Lo­tru­lui, să ne mul­țu­mim cu vâr­ful Cin­drel și să ne re­tra­gem la re­fu­giu. Vre­mea în­ce­puse să se schimbe, no­rii co­bo­râ­seră sub 2200 m și mă­tu­rau aproape con­ti­nuu vâr­fu­rile îna­lte, ră­cind ae­rul și pro­mițând ploaie. Am con­ve­nit să nu de­ci­dem ime­diat asu­pra schim­bă­rii de plan și să luăm ho­tă­rârea când ajun­gem pe vârf.

Ul­tima parte din ur­cuș a fost o stră­da­nie des­tul de mare, cel pu­țin pen­tru mine. Fi­e­care me­tru de al­ti­tu­dine mi s‑a pă­rut un efort, iar fap­tul că nu prea ve­deam cât mai e de ur­cat nu mă ajuta de­loc. Pen­tru că eram în ziua ne­pre­vă­zu­tu­lui, pe lângă noi a apă­rut din vale un Su­zuki 4x4 din care un el și o ea râ­deau cu poftă la ve­de­rea ruc­sa­ci­lor noș­tri des­tul de mari si grei. Au “par­cat” pu­țin mai sus de șaua Câ­naia, apoi au con­ti­nuat dru­mul pe jos, că­tre vârf. Ur­când în urma lor am avut parte de încă o sur­priză: de pe vâr­ful Cin­drel co­bora un Vo­l­k­swa­gen Ama­rok din care doi co­pii și o doamnă ne fă­ceau semne ve­sele, în timp ce șo­fe­rul sa­luta cla­xonând. Stră­da­nia noas­tră de a urca pe pi­cioa­rele pro­prii pă­rea o glumă, pen­tru că Cin­dre­lul era bu­le­vard.

Când am ajuns pe vârf de­ci­zia era aproape lu­ată. Ne-am apro­piat de brâna es­tică, ca să pri­vim con­ti­nu­a­rea tra­se­u­lui pe care ni‑l pro­pu­se­sem: urma o co­bo­râre abruptă de vreo 500 m, apoi un ur­cuș sus­ți­nut până îna­poi la 2200 m, pe vâr­ful Ște­flești. Doar Dan mai cre­dea în șansele te­o­re­tice de a în­de­plini etapa, dar cu en­torsa lui Bo­gdan și obo­seala fi­zică a lui și a mea era în afara dis­cu­ției să mai con­ti­nuăm. Așa că am ho­tă­rât să ne în­toar­cem la re­fu­giu și să dor­mim acolo. Câ­teva poze și un sfert de ceas de odihnă — cu tot cu un pui de somn — au în­che­iat vi­zita noas­tră pe Cin­drel, la 2244 m, pe o vreme cu nori umezi și vânt. Mult mai târ­ziu, acasă, stu­di­ind track-urile GPS am con­sta­tat că par­cur­se­sem aproape 20 de km, cu ur­cu­șuri de 1400 m și co­bo­râri de 1100 m — mai mult de­cât ono­ra­bil pen­tru aproape opt ore de mers.

Am co­bo­rât ușu­rel pe aproape ace­lași drum, oco­lind vâr­ful Câ­naia pe curba de nivel, prin­tre ie­nu­peri, jne­peni și o mare de bu­jori de munte în­flo­riți. Aco­pe­ri­șul re­fu­gi­u­lui — vi­zi­bil de de­parte prin con­tras­tul cu ver­dele pă­du­rii la mar­gi­nea că­reia se afla — ne era re­per. Pe mă­sură ce ne apro­piam de el clă­di­rea ni se pă­rea ne­aș­tep­tat de bine în­tre­ți­nută și Dan a emis ipo­teza — cre­di­bilă la acel mo­ment — că ăla nu e re­fu­giul, ci vreo că­bă­nuță a cuiva, iar dă­ră­pă­nă­tura de lemn de lângă ea e de fapt lo­cul unde aveam să dor­mim. Când am ajuns in sfâr­șit lângă ea am în­ce­put să re­a­li­zăm că ne­aș­tep­ta­tul e de­parte de a‑și fi în­che­iat so­co­te­lile cu noi pe ziua aceea.

Clă­di­rea cea nouă era to­tuși re­fu­giul Câ­naia, re­fă­cut cu fon­duri eu­ro­pene de pri­mă­ria Ră­și­nari și re­dat fo­lo­sin­ței anul tre­cut în apri­lie. E con­struit pe ca­dre de be­ton cu că­ră­midă, ter­mo­i­zo­lat la ex­te­rior și aco­pe­rit te­me­i­nic cu ți­glă. Ba mai mult, e do­tat cu pa­no­uri so­lare care ge­ne­rează su­fi­cientă ener­gie pen­tru un fri­gi­der și sis­te­mul de ilu­mi­nare. Lângă clă­dire ne aș­tepta Doru, ca­ba­nie­rul, care ne‑a isco­dit de unde ve­nim și în­co­tro mer­gem, iar când i‑am spus că am vrea să rămâ­nem peste noapte ne‑a sur­prins ofe­rindu-ne op­țiu­nea unei mese calde: ciorbă de fa­sole cu cio­lan și cim­bru și to­cană de car­tofi cu câr­nați. Dacă so­co­team fap­tul că avea și bere la cu­tie, aș pu­tea spune că sur­pri­zele se ți­neau lanț.

Ca­mera “din față”, cu pa­tru pa­turi, în care se in­tră di­rect din sala de mese, pă­rea a fi deja ocu­pată de per­soane care erau aș­tep­tate să se în­toarcă. Op­țiu­nea pen­tru noi era doar pri­ciul, dar bun era și el prin com­pa­ra­ție cu cor­tul. Însă sur­pri­zele aveau să con­ti­nuie: pri­ciul era prici doar cu nu­mele pen­tru că în re­a­li­tate erau două ca­mere cu câte șase pa­turi de lemn, su­pra­puse câte două, cu sal­tea moale, pernă, pă­tură și len­je­rie cu­rată. Con­fort de cinci stele. Ziua de­ve­nea tot mai fru­moasă, la fel și vre­mea de afară, căci no­rii se cam îm­prăș­ti­a­seră și seara se vă­dea ne­aș­tep­tat de în­so­rită și caldă. După un ceai cald am ple­cat să strân­gem ceva lemne pen­tru un foc de ta­bară în va­tra ame­na­jată lângă re­fu­giu. Am mân­cat ex­ce­lent, glu­mind pe seama fap­tu­lui că ne vom în­grășa la munte în loc să slă­bim de la efort și am în­che­iat ziua târ­ziu, că­tre mie­zul nop­ții, cu bere si po­vești des­pre munte lângă foc, ală­turi de ca­ba­nier și un pri­e­ten al său, în­tors în­tre timp la re­fu­giu îm­pre­ună cu fe­tița lui.

A doua zi, după un somn odih­ni­tor și un mic de­jun pe “te­rasa” re­fu­gi­u­lui, am ho­tă­rât că ne­aș­tep­ta­tul ne‑a sur­prins în­de­a­juns și că e vre­mea să fa­cem ceva pre­dic­ti­bil, adică să ne în­toar­cem acasă. După trei ore și ju­mă­tate ajun­geam îna­poi în Păl­ti­niș, iar după alte câ­teva în Bu­cu­rești, în­che­ind o tură care ne‑a rea­min­tit că, chiar dacă pla­nu­rile de acasă nu se po­tri­vesc cu cele de pe munte, tre­buie să-ți păs­trezi me­reu buna dis­po­zi­ție și cre­dința că cele ce nu le aș­tepți se pot ade­sea do­vedi a fi o plă­cută sur­priză.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu