Peste colinele Drăgășanilor a bătut un vânt rece de toamnă, ridicând în palele lui rugina viilor coapte și vreo câteva frunze galbene. Le‑a purtat apoi peste dealuri și văi, către miazănoapte, dar când să treacă munții, creasta pietroasă a Builei i‑a răsărit în cale, furându‑i praful arămiu și așternându‑l peste fagi. N‑a fost de ajuns pentru toată pădurea, căci nici vântul nu era chiar așa de voinic și nici rugina îndestulătoare — doar ici și colo o pudră galben-roșiatică a colorat frunzele incă verzi.
* * *
Dimineața, de la poalele Builei, culmea se zărea abruptă și pietroasă. Oile coborâseră cu vreo două săptămâni mai devreme, semn că sus se întomnase deja. Urcam pentru prima oară pe potecile Builei, șase munțomani dornici de întâlnirea cu toamna. Traseul a început de sub poiana Scărișoara — până acolo am ajuns cu mașinile pe un drum forestier destul de bun — și a continuat cu o succesiune de urcușuri line și scurte coborâri pe sub poala stâncilor, prin pădurea de fag. Am urcat treptat până la Poiana lui Bulz, de unde am apucat pieptiș direct spre curmătura Builei, printre pietrele muntelui. Nu‑s multe de spus despre urcuș, răsuflarea îți mai revine abia sus în creastă. Dar ajunși acolo, răsplata e pe măsura efortului căci panorama care se deschide de ambele părți ale crestei e minunată.
Am făcut un scurt popas la refugiu — aflat într‑o stare foarte bună — prilej de câteva fotografii și de a ne reface energia cu un baton dulce, apoi am continuat drumul spre nord, către vârful Buila. Molizii care îmbracă marginea curmăturii ne-au însoțit doar puțin timp, apoi poteca a ieșit în golul platoului înclinat care se întinde pe toată lungimea crestei. Spre nord-vest muntele se prăbușește spre dealurile din spate în abrupturi spectaculoase, pe unde își fac veacul ciopoare de capre negre. Noi, mai puțin norocoși, nu le-am zărit. Am mers către nord-est, aproape de muchia abrupturilor, trecând pe lângă vârful Albu, prin șaua Ștevioara și apoi pe vârful Vânturarița Mare (1885 m). De‑a dreapta ne însoțea panorama dealurilor dinspre satele Cheia și Bărbătești, de‑a stânga se vedea culmea nordică a munților Căpățânii, iar drept înainte, departe peste Olt, creasta abruptă a muntelui Cozia.
Soarele de sfârșit de septembrie a fost îndeajuns de generos cu noi, încălzindu-ne atât cât să avem o zi plăcută. După popasul de prânz și o scurtă siestă, am pornit la vale prin șaua Ștevioara pe un traseu anunțat ca înclinat și periculos. Înclinat a fost, căci am coborât 900 m altitudine în mai puțin de doi kilometri — genunchii și coapsele au muncit din greu. Periculos n‑aș zice, poate doar pentru că prin iarba mare și îngălbenită a pășunilor marcajul cu punct albastru era ușor de pierdut, iar riscul de a coborî în vreo văgăună de munte era destul de mare. Am găsit totuși calea cea bună și am ajuns în vreo două ceasuri la drumul forestier ce duce de la schitul Pahomie până aproape de mânăstirea Pătrunsa. Am mărșăluit pe el mai bine de un ceas și apoi am continuat pe o potecă până la mânăstire, unde traseul traversează curtea și continuă de partea cealaltă, până la Poiana lui Bulz. Acolo ne-am reîntâlnit cu poteca pe care venisem și am ajuns înapoi la poiana Scărișoara, după 18 kilometri parcurși în zece ore și o diferență totală de nivel de 1400 de metri.
Am privit înapoi spre culmea luminată din spate de soarele care apunea ascuns de noi, vlăguiți de urcușul pe piatră și de traversarea coastelor frământate ale Builei, dar încântați de neașteptata frumusețe a acestui munte neștiut.
* * *
Spre seară, vântul de toamnă s‑a răsucit înciudat că muntele i‑a stat împotrivă și‑a plecat înapoi să strângă mai multă putere. S‑a strecurat ușurel pe sub câțiva nori înroșiți de apusul timpuriu, căci nopțile cad mai iute de la o vreme și s‑a scurs spre miazăzi, către șesuri. Are să se întoarcă nu peste mult timp cu îndeajunsă rugină pentru tot muntele.
Detalii tehnice
Lasă un comentariu