Îmi amintesc că prima întâlnire cu Piatra Craiului a fost undeva prin anii studenției, chiar pe la început, când am făcut un soi de drumeție de duminică până la cabana Plaiul Foii împreună cu câțiva colegi. Era toamnă în Brașov, poate la început de octombrie, cam pe la vremea când ne strânseserăm la facultate pentru un nou an universitar și-mi amintesc că în dimineața când am luat trenul personal către Zărnești era rece. În aer se simțea deja iarna ce urma să vină, amestecându-și parfumurile reci cu mirosul inconfundabil al păcurii ceferiste.
Drumul de la Zărnești la Plaiul Foii, făcut pe jos, mi‑a desfășurat treptat incredibila panoramă a abrupturilor Pietrei Craiului, ca un zid de piatră ridicat din pământ în calea norilor. Mi s‑au părut spectaculoși. Rotunjisem ochii ca să cuprind întreg spectacolul montan, însă n‑am spus nimic companionilor mei — era vremea tinereții când a te declara impresionat putea părea semn de slăbiciune. Am auzit apoi poveștile colegilor mei brașoveni despre incursiunile lor pe acest munte, toate presărate cu mister și suspans, ca și cum doar unor inițiați li se îngăduia calea către crestele sale tainice. Mai târziu am revăzut aceeași perspectivă a Pietrei Craiului dintr‑o căruță care mă ducea alături de un prieten către Plaiul Foii, de unde am plecat apoi să cucerim creasta Făgărașului. Țin minte precis că atunci mi-am promis că voi îndrăzni să urc pe piatra lor verticală — dacă au reușit alții, sigur voi reuși și eu. Au trecut mulți ani de atunci și nu știu cum s‑a întâmplat că n‑am ajuns niciodată pe Piatra Craiului. N‑au fost în calea mea ori poate că eu n‑am fost în calea lor.
Pentru fiecare dintre noi lumea e construită din percepții. Vedem ceea ce vrem să vedem, ceea ce ni s‑a spus să vedem. Piatra Craiului rămăsese în mintea mea locul misterios și periculos unde doar inițiații se avântă. Veți înțelege deci de ce acum, când m‑am hotărât să urc pentru prima oară, percepțiile și rațiunea mea se contraziceau reciproc. Amintirea poveștilor spuse de colegii mei, cu refugii tainice, poteci secrete și neumblate, ascensiuni periculoase și traversări aeriene era contrazisă de fotografiile și istoriile celor ce urcau Piatra Craiului în anii recenți. Am căutat poze care să înfățișeze pericolele pe care imaginația mea le atașase acestui munte, însă n‑am găsit. Rațional, trebuia să admit că poate mă înșel. Dar un fel de emoție difuză, greu de definit în cuvinte, mă străbătea totuși la gândul ascensiunii. Îmi place să cred că am reușit s‑o ascund prietenilor care m‑au însoțit în această călătorie.
Am ales un traseu care începea din partea cealaltă a muntelui față de prima mea întâlnire cu el. Poate că a fost un gest de reverență, ca să‑i arăt că mă apropii cu modestie și respect. Potecile care încep dinspre Plaiul Foii sunt mai avântate, mai directe și mai îndrăznețe — nu se cuvenea să încep de acolo, ca și cum i‑aș fi spus că vreau să‑l supun. Așa că am pornit de la Fântâna lui Botorog, pe bandă galbenă, către cabana Curmătura, trecând prin poiana Zănoaga.
Urcușul prin pădure e oarecum înșelător. Celui care a mai umblat pe cărările munților îi creează impresia de familiaritate — va mai fi mai văzut poteci ca astea, prin pădurea de fag amestecată ici-colo cu brad. Poienile par și ele desprinse din peisajele oricărui alt masiv muntos. Doar privirea către înainte, spre creasta brusc avântată ce izbucnește nu departe de locul unde te afli, te avertizează că nu‑i bine să crezi că ești într-un loc oarecare. Până la cabana Curmătura însă totul pare firesc, comun.
Când am ajuns la cabană am început să înțeleg care va fi provocarea. De acolo muntele se ridică brusc spre cer, făcându-te să te întrebi pe unde s‑o fi strecurând cărarea care îl urcă. În doar doi kilometri urci vreo șapte sute de metri altitudine, ceea ce simți în fiecare mușchi al picioarelor. Am răzbătut pe traseu prin piatră și mici hornuri până la creastă, ieșind sus chiar sub Vârful Ascuțit, lângă refugiu. Și o dată ajunși pe creastă, Piatra Craiului ne‑a răsplătit cu darurile de preț pe care le rezervă celor ce trudesc până sus: spectaculoase panorame ale împrejurimilor și mai ales ale Bucegilor.
După o pauză binemeritată ne-am continuat drumul spre nord-est, prin Padina Popii, până în șaua Padinii Închise, de unde am coborât la fel de abrupt — ori poate chiar și mai abrupt — către cabana Curmătura. Creasta a fost o desfășurare impresionantă de abrupturi către Plaiul Foii, pe buza cărora se înșiră poteca, fără a fi vreodată mai suspendată ori mai periculoasă decât aș fi putut îndrăzni. Comparativ cu experiența Custurii Sărății din Făgăraș, pe care am ales s‑o ocolesc, declarându-mă învins, muchia Pietrei Craiului a fost — măcar pe porțiunea pe care am străbătut‑o — mult mai prietenoasă și mai accesibilă. Emoțiile mi-au fost risipite și în locul lor am așezat o totală admirație față de acest munte.
Am încheiat tura către seară, când soarele tocmai se ascundea după creasta din care coboram. Și pe măsură ce pierdeam altitudinea atât de greu cucerită, în mintea mea se strecura deja gândul întoarcerii. Ar mai fi de făcut vârful La Om, Țimbalele, creasta sudică, vârful Turnu…
De acum Piatra Craiului îmi e prietenă.
Lasă un comentariu