/ Dobrogea / Munții Măcin / România

Asta‑i po­ves­tea unei ture pe bi­ci­clete de prin luna mai care a fost o zi me­mo­ra­bilă de pe­da­lat prin na­tură, iar în­cer­că­rile prin care am tre­cut me­rită ți­nute minte mă­car de noi trei, va­j­nici munțo-ci­cliști de oca­zie.

Tre­buie să în­cep prin a măr­tu­risi că tus­trei, eroii po­veș­tii ciclo-(pseudo)montane, sun­tem în­ce­pă­tori în ma­te­rie de mo­un­tain-bi­king, așa că nu vă re­pe­ziți să râ­deți de noi (prea tare). Ceea ce e im­por­tant însă este că am avut tu­peul să ne aven­tu­răm într‑o ches­tie com­plet nouă pen­tru noi, cu sco­pul de­cla­rat de a câștiga mai multă ex­pe­riență. Și, cre­deți-mă, chiar am câști­gat! Pen­tru că tura asta a fost una pre­cum șa­orma: cu de toate.

În pri­mul rând tra­seul era cam pe ghi­cite, schi­țat de pe niște hărți apro­xi­ma­tive și de­ta­liat la fața lo­cu­lui, după in­di­ca­ți­ile ini­țiale ale unui nene cu as­pect de gloj­dier, care re­zema di­mi­neața zi­dul unui ma­ga­zin mixt, ca și cum aș­tepta să se ri­dice mira mică. Da, știu, nu mai există mira mică. Da’ el avea ae­rul ăsta. După ce am apu­cat pe o uliță a sa­tu­lui și am ie­șit în câmp, lu­cru­rile au de­ve­nit foarte clare: ha­bar n‑aveam pe unde naiba o să mer­gem. Am tra­ver­sat un fel de mar­gine de ogor mo­cir­lit, apoi un pârâu și am pe­da­lat pe un drum de no­roi până am ie­șit mai la iarbă, unde viața pă­rea mai fru­moasă, că nu mai alu­ne­cau ro­țile în toate di­rec­ți­ile. Pe urmă am iden­ti­fi­cat o șa peste care să tre­cem, ba chiar și o po­tecă nu­mai bună să ne treacă in va­lea Ji­ji­lei și, când to­tul pă­rea mi­nu­nat, am dat de o stână cu câini mai în­dâr­jiți de­cât ăia din Fă­gă­raș, iar eu am fă­cut o mi­nu­nată pană.

Ei, lasă, ne-am zis, nu ne‑a fă­cut pe noi o pană, bine că nu plouă. Si cam pe când tre­cu­sem de va­lea Ji­ji­lei și ur­cam deja spre cul­mea Mă­ci­nu­lui, ploaia a ve­nit și ea, mă­run­țică și ho­tă­râtă. Ne-am oprit la un iz­vor sub vâr­ful Ca­ra­ma­lău (foarte mișto ame­na­jat, ca o fân­tână cu apă rece) și ne-am tras su­fle­tul după ce îm­pin­se­sem bi­ci­cle­tele prin hă­ți­șul de crengi și tufe. Po­teca nu era pre­gă­tită nici pen­tru pas de om, dar­mite pen­tru bi­ci­clete!

Din cre­astă lu­cru­rile pă­reau mai sim­ple și mai fru­moase. Am pe­da­lat vo­ioși pe po­teca de pe curba de nivel și apoi am co­bo­rât pe par­tea ves­tică a mun­ți­lor Mă­ci­nu­lui, printr-un pârâu care ne tot testa echi­li­brul în șa. Am re­u­șit să stau pe ver­ti­cală. Pe vale, că­tre sa­tul Greci, pe un drum cu un no­roi ca un pa­ti­noar, n‑am mai fost la fel de no­ro­cos și m‑am în­tins nițel cu bi­ci­cletă cu tot prin clisa ar­gi­loasă. Asta e, mi-am zis, așa se în­vață ci­clo­tu­ris­tul cu greul.

În Greci ne-am orien­tat pe ulițe cu aju­to­rul unui domn bine par­fu­mat care ți­nea în brațe un pet de bere și se re­co­manda drept pă­du­ra­rul lo­cu­lui (ceea ce mi‑a pro­dus amu­za­men­tul, de­si­gur). Am ajuns spre cen­tru unde am gă­sit o câr­ci­umă cu te­rasă și bere, nu­mai bună pen­tru san­dwich-urile noas­tre din trai­stă. Cu bu­r­țile puse la cale și se­tea as­tâm­pă­rată, am pe­da­lat mai de­parte în lun­gul de­a­lu­ri­lor, că­tre sud, că­u­tând lo­cul pe unde tre­buia să tra­ver­săm de­a­lu­rile încă o dată, spre sa­tul Ni­fon. Ploaia s‑a por­nit din nou și iar am dat peste niște pa­ti­noare de no­roi unde nu pu­teai să pe­da­lezi, ci doar să bles­temi îm­pin­gând la bi­ci­cletă.

Tre­cu­tul de­a­lu­lui pe par­tea cea­laltă s‑a do­ve­dit a fi mai in­te­re­sant de­cât spe­ram, căci ploaia și ar­gila de pe jos fă­ceau ca to­tul să alu­nece aproape ca gheața — să urci îm­pin­gând o bi­ci­cletă, în timp ce plouă, ce poate fi mai plă­cut?!? După mai bine de un ceas de luptă cu de­a­lu­rile, am răz­bit în mar­gi­nea pă­du­rii și am vă­zut sa­tul Ni­fon la nici un ki­lo­me­tru dis­tanță. Eram sal­vați. Nu­mai că după zece me­tri pe dru­mul de ogor ce co­bora spre sat am în­țe­les că n‑o să fie chiar așa sim­plu. Dă­du­sem de un nou tip de no­roi: din ăla care se li­pea ca cle­iul. Zeci de ki­lo­grame de no­roi se adu­nau pe roți și pe tăl­pile noas­tre, iar îna­in­ta­rea pă­rea un coș­mar. Un ki­lo­me­tru de drum a de­ve­nit brusc în­cer­ca­rea vie­ții noas­tre. Apa cur­gea de sus și ie­șea din fi­e­care por al cor­pu­lui în efor­tul de a îna­inta cu bi­ci­cleta spre iz­bă­vi­to­rul as­falt din vale.

Până la urmă am iz­bân­dit și după încă un rând de bere la câr­ci­uma din sat și o spă­lă­tură a bi­ci­cle­te­lor într-un pârâu cu apă cam tul­bure, am ie­șit în­ving­ă­tori la ci­vi­li­za­ția as­fal­tu­lui din­tre Ni­fon și Lun­ca­vița. Vreo câ­țiva ki­lo­me­tri au fost cu ușoare ur­cu­șuri prin­tre cohorte de melci care tra­ver­sau dru­mul după ploaie (n‑am stri­vit nici unul!), apoi o co­bo­râre glo­ri­oasă în mare vi­teză spre Ce­tă­țuia și Lun­ca­vița. La pen­siune, pa­tro­nul a avut ama­bi­li­ta­tea să scoată un apa­rat Kar­cher și să pună je­tul pe noi și bi­ci­clete ca să le­pă­dăm stra­tul de no­roi care ne aco­pe­rea aproape com­plet.

Seara, du­șați și cu haine cu­rate, am fi­lo­zo­fat des­pre cele în­vă­țate. Nu e treabă sim­plă cu bi­ci­cle­tele as­tea, do­m’ne! Da’ vorba e că, încă o dată, iz­bân­di­sem să fa­cem tra­seul pro­pus, mo­tiv de sa­tis­fac­ție ce me­rita stro­pit cu un șpriț de Ni­culi­țel, din re­zerva per­so­nală a pa­tro­nu­lui. Și uite așa am ui­tat de toate gre­u­tă­țile zi­lei, care ne mă­ci­na­seră în­cre­de­rea și pu­te­rile, fă­cându-ne să ne mai în­doim, ici și colo, de noi în­șine. Pen­tru că, dacă mer­geți cu bi­ci­cleta pe-acolo când plouă, să știți: o să fiți pi­sați mă­run­țel până ajun­geți fă­ină do­bro­geană cu mă­ci­niș in­te­gral.

Dar n‑o să vă pară rău.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu