/ Munții Penteleu / România

Îmi amin­tesc că pe vre­mea când eram co­pil, acum foarte mulți ani în urmă, atât de mulți că nici nu vreau să spun câți, îmi plă­cea des­tul de mult caș­ca­va­lul Pen­te­leu. Și cum de­nu­mi­rea lui era stră­ină de uni­ver­sul ur­ban al co­pi­lă­riei mele, am întrebat‑o pe mama ce e Pen­te­leu. Maică-mea, prinsă cu oa­rece tre­buri ale ca­sei, mi‑a răs­puns scurt că e un munte unde sunt pă­șuni pe care le pasc niște oi și vaci, iar din lap­tele lor se face caș­ca­val. Pro­ba­bil că atunci am ră­mas gân­di­tor, pri­vind prin fe­res­trele apar­ta­men­tu­lui nos­tru, ima­ginându-mi un munte în­de­păr­tat și plin de turme de oi și vaci, unde cio­ba­nii tre­bă­lu­iesc de di­mi­neață până seara ca să facă ro­țile de caș­ca­val care ajung apoi la ali­men­tara noas­tră. Pen­tru că, bă­ga­sem eu de seamă, ro­țile de caș­ca­val Pen­te­leu nu lip­seau nici­o­dată pe vre­mea aceea din ali­men­tara de la colț, ba chiar de la nici o ali­men­tară prin care în­tâm­plă­tor mai in­tra­sem. Era pe la în­ce­pu­tul ani­lor ’70.

După ce au tre­cut niște ani și am de­ve­nit ceva mai cu­nos­că­tor într-ale ge­o­gra­fiei pa­triei, știam să pun de­ge­tul pe hartă pe mun­ții Pen­te­leu. Mis­te­ri­o­sul tă­râm era iden­ti­fi­cat, dar ro­țile de caș­ca­val dis­pă­ru­seră din ali­men­tară. În­țe­le­se­sem deja că Pen­te­leu e un sor­ti­ment de caș­ca­val și că nu toată can­ti­ta­tea se pro­duce acolo, dar eram to­tuși im­pre­sio­nat de pri­ce­pe­rea cio­ba­ni­lor bu­zo­ieni și vrân­ceni care ima­gi­na­seră o re­țetă ce de­ve­nise apoi ce­le­bră și, iată, rară la ve­dere. Și poate că, mă gân­deam une­ori, prin lo­cu­rile as­tea se pe­tre­cuse drama cio­ba­nu­lui din Mi­o­rița, căci lo­cul era pro­pice pen­tru ca ba­ciul un­gu­rean și cu cel mun­tean să se în­tâl­nească și să se sfă­tu­iască ca să mi‑l omoare la apus de soare pe cel mol­do­vean. Așa că m‑am gân­dit ca într‑o zi o să merg să văd și eu lo­cu­rile alea.

După ’90, di­verse con­junc­turi m‑au adus de câ­teva ori de‑a lun­gul ani­lor prin pre­a­jma mun­ți­lor Pen­te­leu, ba chiar cu­tre­ie­ra­sem cân­dva o mar­gine a lor, însă vâr­ful cel mai în­sem­nat nu‑l atin­se­sem nici­o­dată. Cu­ri­o­zi­ta­tea a ră­mas în­tot­dea­una ace­eași, mai ales pen­tru că îi ză­ri­sem si­lu­eta de la dis­tanță, când ur­ca­sem Si­riul și Ciu­ca­șul. Așa că nu vă veți mira dacă am să vă spun că de cu­rând am ho­tă­rât că a ve­nit vre­mea să urc mun­tele caș­ca­va­lu­lui. Zis și fă­cut.

Îm­pre­ună cu pri­e­te­nul meu Dan, că doar doi ne-am adu­nat pen­tru tura asta, am luat‑o la deal într‑o sâm­bătă di­mi­neață, după ce am ajuns cu ma­șina până pe va­lea Bâsca Mare, la con­flu­ența văii Mi­lei, chiar unde se în­cheie tra­seul tri­unghi al­bas­tru. La vreo două sute de me­tri mai la deal por­nește spre dreapta banda ro­șie care urcă spre vâr­ful Pen­te­leu — e ne­voie de un pic de aten­ție ca să nu ra­tați în­ce­pu­tul tra­se­u­lui. Po­teca apucă abrupt în sus și este de fapt po­tecă doar pe pu­ține por­țiuni. În rest tra­seul ur­mează dru­mul fo­res­tier care ajunge până la sta­ția me­teo. Ves­tea proastă pen­tru noi a fost că plo­ile din ul­tima vreme com­bi­nate cu o ac­ti­vi­tate in­tensă de ex­ploa­tare de lemn trans­for­ma­seră cea mai mare parte a dru­mu­lui într-un pa­ti­noar cu no­roi, de­loc îm­bie­tor la mers. N‑am avut în­co­tro, a tre­buit să gli­săm gra­țios în sus și să con­su­măm pro­ba­bil vreo 20–30% mai multă ener­gie — caz­nele s‑au sfâr­șit după ce am tre­cut de stâna Cer­natu și am ie­șit în go­lul pă­șu­ni­lor. Ne­mai­fi­ind lemn de ex­ploa­tat, dru­mul era mult mai pri­e­te­nos, plus că se pu­tea merge pe mar­gi­nea lui, prin iarbă.

Aveam să aflăm că greul încă nu tre­cuse, căci până acolo abia ur­ca­sem pu­țin mai mult de ju­mă­tate din al­ti­tu­dine. După o gus­tare su­mară și un pic de odihnă, am por­nit mai de­parte spre sta­ția me­teo care deja se ză­rea pe o mu­chie de munte. Panta s‑a as­prit, ur­când sus­ți­nut. La sta­ția me­teo am aflat că apă încă nu au pen­tru că aduc­țiu­nea care vine de sub vârf era încă în­ghe­țată pe sub pământ — aveau doar o fân­tână să­pată pe lângă sta­ție, dar din ex­pre­sia fe­ței me­te­o­ro­lo­gu­lui cu care am vor­bit pă­rea că e mai bine să ne ba­zăm pe re­zer­vele noas­tre pro­prii. Așa că am dat îna­inte încă pu­țin și bi­ne­me­ri­ta­tul vârf a fost în sfâr­șit atins.

Pri­ve­liș­tea de pe mun­tele de caș­ca­val e mi­nu­nată. Nu are spec­ta­cu­lo­zi­ta­tea mun­ți­lor stân­coși, ca atunci când vezi Pia­tra Cra­i­u­lui de pe Pă­pușa, dar pa­no­rama mun­ți­lor care se un­du­iesc la nesfâr­șit în ju­rul tău me­rită ad­mi­rată. Că­tre sud și vest se văd Si­riul și Ciu­ca­șul, iar un­deva în de­păr­tare se ghi­cește Pia­tra Mare. Că­tre nord și nord est, peste cre­asta pre­lungă a Pen­te­le­u­lui, se în­tind mun­ții Vran­cei cu pă­duri nesfâr­șite și săl­ba­tice — de alt­fel zona asta este plină de aver­tis­mente re­fe­ri­toare la urși, fi­ind unul din­tre lo­cu­rile unde oa­me­nii ajung mai rar și mai pu­țini, iar bie­tele vi­e­tăți au și ele parte de nis­cai li­niște. Ca do­vadă, nu ne-am în­tâl­nit cu nici un su­flet de om pe tot tra­seul, cu ex­cep­ția me­te­o­ro­lo­gu­lui de la sta­ție și a câ­torva cio­bani la stâna Cer­natu.

Am vrut să co­bo­râm pe alt tra­seu, pe tri­un­ghiul al­bas­tru de pe va­lea Mi­lei, dar nu prea era clar pe unde s‑o luăm. Me­te­o­ro­lo­gul ne spu­sese că tre­buie să co­bo­râm în va­lea de după cul­mea Vi­forâta, ur­mă­toa­rea după Pen­te­leu spre sud-est, cea care des­parte va­lea Cer­natu și Mi­lea, așa că ne-am zis că dacă mer­gem pe cul­mea ei vom găsi un loc de co­bo­râre spre vale. N‑a prea fost așa și după vâr­ful Vi­forâta am schim­bat pla­nu­rile: hai să co­bo­râm îna­poi în va­lea Cer­natu și ne în­toar­cem pe unde am ve­nit. O po­tecă pă­rea să ne ducă exact unde vro­iam. Nu­mai că la co­bo­râre po­teca a de­ve­nit hă­țaș, hă­ța­șul a de­ve­nit o urmă, urma a dis­pă­rut ușu­rel și ne-am tre­zit la mar­gi­nea unei pă­duri de mo­lid tâ­năr, cam la 20–30 de ani. Dacă știți cum arată o ast­fel de pă­dure, ca o pe­rie de sârmă de cinci me­tri înăl­țime, veți în­țe­lege de ce ne-am schim­bat ia­răși pla­nu­rile și am ho­tă­rât să ne în­toar­cem să că­u­tăm tri­un­ghiul al­bas­tru.

N‑a fost chiar greu pen­tru că mer­gând în sus pe cul­mea Vi­forâta am ză­rit pe un ver­sant din fața noas­tră ceva alb și stră­lu­ci­tor în soare care s‑a do­ve­dit a fi un stâlp in­di­ca­tor. Apro­pi­indu-ne, cale de vreun ki­lo­me­tru, am gă­sit și mar­ca­jul și to­tul a de­ve­nit mult mai sim­plu. Doar pen­tru mo­ment, pen­tru că nu după mult drum sem­nele au dis­pă­rut din nou, tra­seul o lua spre dreapta și tre­buia multă aten­ție ca să nu ră­tă­cești dru­mul. Există o por­țiune în go­lul Mi­clăuș unde chiar nu e pe ce să pui mar­caj, nici urmă de pia­tră, iar mo­li­zii rari au până în zece ani — acolo mergi după in­tu­i­ție aproape un ki­lo­me­tru printr-un fel de pă­șune îm­pă­du­rită. Apoi pă­du­rea re­vine și o dată cu ea și mar­ca­jul.

Tra­seul pe va­lea Mi­lei e atât de pu­țin bă­tut în­cât po­teca aproape că nici nu se ob­servă prin unele lo­curi unde ve­ge­ta­ția e mai in­sis­tentă. Din șaua Că­pri­oa­rei, la co­bo­râre, sunt por­țiuni des­tul de dese unde te în­trebi pe unde să con­ti­nui, iar mar­ca­jul — re­fă­cut de cu­rând, nu‑i vorbă — nu e chiar pus după re­gu­lile ar­tei și te mai pă­că­lește ca di­rec­ție de mers. Dar, cu un pic de aten­ție și de ex­pe­riență, se co­bo­ară până în po­iana Fundu Mi­lei, de unde lu­cru­rile sunt mult mai clare și sim­ple.

Am măr­șă­luit bi­ni­șor până jos, nu e chiar scurtă co­bo­rârea, însă vre­mea bună și plă­ce­rea re­u­și­tei au fă­cut dru­mul agrea­bil. O di­lemă a ră­mas, to­tuși, ne­re­zol­vată: chiar nici o roată de caș­ca­val să nu fie pe tot mun­tele ăsta? 🙂

 


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.