/ România

După tura din Șteflești-Cindrel, împre­ună cu pri­etenul Alin ne-am încu­ra­jat să pornim din nou împre­ună la ceva ce, pe hâr­tie, părea mult mai greu decât de obi­cei: să tra­ver­săm pe bici­cletă munții, de la Cov­asna la Buzău. Ce‑i drept am plă­nuit îndelung această tură ambițioasă, întrebându-mă mereu dacă nu cumva e prea difi­cil pen­tru expe­riența noas­tră nu foarte bogată de moun­tain bik­ing, dacă efor­tul nu e prea mare pen­tru cineva cu o condiție fiz­ică medie, dacă dru­mul nu s‑o fi înfundând pe cine știe ce coclauri imposi­bil de străbă­tut. Acum, când am aflat răspun­sul la toate aceste între­bări, mă bucur că am avut per­se­v­erența de a porni la drum.

Logis­tica pre­mergă­toare nu a fost toc­mai sim­plă pen­tru că tre­buia cumva să ajungem la Cov­asna cu bici­cletele, iar min­unatul nos­tru CFR a des­fi­ințat trans­portul de bici­clete în tren. Motivele se pare că au fost recla­mați­ile repetate ale călă­to­rilor la pro­tecția con­suma­toru­lui despre bici­cletele care blo­cau acce­sul în tren. Ceea ce prob­a­bil era abso­lut înte­meiat căci nu exis­tau vagoane sau măcar com­par­ti­mente spe­ciale pen­tru acest tip de bagaj, așa că depoz­itarea se făcea în spați­ile pe unde oamenii ar fi tre­buit să cir­cule. Noroc că Regio Călă­tori, ca o com­panie pri­vată ce se respectă, are aseme­nea facil­ități pe mai toate trenurile sale. Nici ei nu prea au spații spe­ciale de bici­clete, dar prob­a­bil că lumea nu reclamă decât com­pani­ile de stat. 😆

Deci cu un tren Regio Călă­tori am ajuns la Brașov și cu un altul, la fel de Regio Călă­tori, am reușit să răzbim până la Cov­asna, ceea ce a fost un pic de mira­col judecând după felul în care se opin­tea loco­mo­tiva veche de un secol. Am încăle­cat bici­cletele și după ce am degu­s­tat niște apă min­er­ală fer­ug­i­noasă și ușor sul­furoasă la aducți­unea din par­cul orașu­lui, ne-am apu­cat de ped­alat la deal, spre Comandău. O vreme tre­aba a mers bine, după care pan­tele susținute ne-au cam dat jos din șa de câteva ori. Dar pot să raportez cu mân­drie pro­le­tară că am reușit totuși să par­curgem cei 25 de kilo­metri în cam două cea­suri și jumă­tate, ceea ce nu e deloc rău.

După o bere Harghita rece și bine­mer­i­tată, o con­ver­sație spumoasă cu un beți­van local care rupea binișor românește și vreo zece minute de bâjbâială prin Comandău căutând vila Eden, ne-am găsit în fața unei case cu un aspect ușor părăsit și cu ușile încuiate. Noroc că aveam numărul de tele­fon al pro­pri­etaru­lui, am sunat și în cinci minute a sosit o tanti de prin partea locu­lui care ne‑a poftit înăun­tru. Vila nu mai fus­ese locuită de prin feb­ru­arie, era rece în inte­rior și cu un aspect ușor pră­duit, dar pen­tru ce aveam noi nevoie era ok. Cândva cunoscuse și vre­muri mai bune, căci în curte se vedeau un restau­rant demult închis și urmele unei terase. Am aflat că putem mânca la tanti Katinka, la un panzio din apropiere, prob­a­bil sin­gu­rul restau­rant din local­i­tate, unde am mân­cat o cină cu spe­cific local: ceafă de porc de la Car­refour cu cartofi prăjiți de la Metro și bere de la Heineken. Glob­alizarea lovește nemi­los chiar și la Comandău.

Dimineață am luat micul dejun tot la tanti Katinka (ați ghicit, unt în cap­sule și miere în pliculețe de plas­tic, poate doar ouăle să fi fost de prin partea locu­lui) și am suit în șa pen­tru partea cea mai aven­tur­oasă a turei noas­tre. Începutul a fost încu­ra­ja­tor, fără urcușuri prea difi­cile și cu un drum forestier neaștep­tat de bine întreținut, ceea ce ne‑a ridi­cat moralul. Am ped­alat așa preț de vreo 30 de kilo­metri, cu mici pauze, fără să ne bucurăm de prea mult peisaj pen­tru că e un drum de coastă prin pădure, care urmează cur­sul apei. Vă rog să rețineți acest aspect, da?

Ici și colo am mai avut câteva reprize urcuș, apoi una mai con­sis­tentă care ne‑a dat jos din șa pen­tru vreo jumă­tate de ceas sau mai bine, pen­tru ca la un moment dat să dăm peste o alunecare masivă de teren care blo­case com­plet dru­mul. Erau uti­laje și părea că se lucrează, doar că fiind sâm­bătă nu se prea vedea picior de om. Am descoperit că totuși se crease un drum de șantier care tre­cea pe partea opusă a văii unde dru­mul con­tinua. Lătrați de niște câini am dat de un vagon de munci­tori unde un nene bur­tos și despuiat până la brâu care ne‑a lămu­rit că ime­diat va fi un pod și vom trece la loc pe ver­san­tul celălalt ca să ne con­tin­uăm traseul. Apoi am mers cam tot la vale, ped­alând cu ceva mai mult spor până când am ajuns la asfalt, la Var­laam. Am res­pi­rat adânc, partea grea tre­cuse. Adică peri­colul de a rămâne blo­cați pe undeva, prin pusti­etate, pe unde mâna omu­lui n‑a pus nicio­dată piciorul. 😆

Dar eram doar la jumă­tatea dis­tanței față de urmă­torul popas, la Cis­lău, adică par­curs­esem cam 50 din cei aproape 100 de kilo­metri. Ped­alatul pe asfalt e clar mai ușor, mai puțin partea cu mașinile care trec pe lângă tine, une­ori per­icu­los de aproape. Și mai puțin soarele năuci­tor de ami­ază care scoate zeama din tine. Recunosc că ultimii zece kilo­metri au fost un fel de tor­tură, mi se părea că nu mai ajungem la des­ti­nație, că dru­mul se lungește ca atunci când tragi de o gumă de meste­cat. Motelul 2D nu era în Cis­lău, ci din­colo de Cis­lău, dar era, ne aștepta cu o cameră rezon­abilă și un duș funcțional. După cină și hidratare cu un șpriț lumea părea din nou fru­moasă. Nici nunta din restau­rant nu ne‑a stri­cat buna dis­poz­iție, mai ales că la cât de obosit eram nici n‑am auzit gălă­gia.

Ultima zi a fost oare­cum fără isto­rie: 50 de kilo­metri până în gara Buzău, pe asfalt, prin trafic și căl­dură. Mai mult anduranță decât plăcerea ped­alat­u­lui. Am ajuns la timp pen­tru trenul Trans­fer­oviar de București care ne‑a întors la casele noas­tre, pră­fuiți, tran­spi­rați și obosiți, dar bucuroși și mân­dri că am izbu­tit să ne mai depășim o lim­ită. Data viitoare o să încer­căm ceva și mai îndrăzneț. Sper. Cred. Prob­a­bil. Mai vedem. Vor­bim atunci… 😆

Poze mai puține pen­tru că pe bici­cletă nu prea poți manevra aparate foto sau tele­foane. Plus că dru­mul a fost mult prin pădure (v‑am zis să fiți atenți la asta!) deci ce naiba să fotografiezi? Așa că astea sunt toate. Nu mai cereți că n‑avem.

No pho­tos

Detalii pe Bikemap.net


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Burdea Vasile

    Intere­sant … Nu ai incer­cat să iei legă­tura cu per­son­alul sil­vic din zona ? (Ocolul Sil­vic Coman­dau a exce­lat mereu in întreținerea dru­murilor forestiere )

    • Sorin Sfirlogea

      Nu, ce să le fi spus? Că vin să mă dau cu bici­cleta? Nu i‑ar fi impre­sionat prea tare… A, dacă eram încă mem­bru în CA prob­a­bil veneau cu alai, mergeam cu giro­faru' în față 🙂 Pre­fer anon­i­matul, e mai recon­for­t­ant să fii nimeni și să-ți vezi de tre­aba ta.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu