/ România

După tura din Ște­flești-Cin­drel, îm­pre­ună cu pri­e­te­nul Alin ne-am în­cu­ra­jat să por­nim din nou îm­pre­ună la ceva ce, pe hâr­tie, pă­rea mult mai greu de­cât de obi­cei: să tra­ver­săm pe bi­ci­cletă mun­ții, de la Co­va­sna la Bu­zău. Ce‑i drept am plă­nuit în­de­lung această tură am­bi­țioasă, în­tre­bându-mă me­reu dacă nu cumva e prea di­fi­cil pen­tru ex­pe­riența noas­tră nu foarte bo­gată de mo­un­tain bi­king, dacă efor­tul nu e prea mare pen­tru ci­neva cu o con­di­ție fi­zică me­die, dacă dru­mul nu s‑o fi în­fun­dând pe cine știe ce co­cla­uri im­po­si­bil de stră­bă­tut. Acum, când am aflat răs­pun­sul la toate aceste în­tre­bări, mă bu­cur că am avut per­se­ve­rența de a porni la drum.

Lo­gis­tica pre­mer­gă­toare nu a fost toc­mai sim­plă pen­tru că tre­buia cumva să ajun­gem la Co­va­sna cu bi­ci­cle­tele, iar mi­nu­na­tul nos­tru CFR a desfi­in­țat trans­por­tul de bi­ci­clete în tren. Mo­ti­vele se pare că au fost re­cla­ma­ți­ile re­pe­tate ale că­lă­to­ri­lor la pro­tec­ția con­su­ma­to­ru­lui des­pre bi­ci­cle­tele care blo­cau ac­ce­sul în tren. Ceea ce pro­ba­bil era ab­so­lut în­te­me­iat căci nu exis­tau va­goane sau mă­car com­par­ti­mente spe­ci­ale pen­tru acest tip de ba­gaj, așa că de­po­zi­ta­rea se fă­cea în spa­ți­ile pe unde oa­me­nii ar fi tre­buit să cir­cule. No­roc că Re­gio Că­lă­tori, ca o com­pa­nie pri­vată ce se res­pectă, are ase­me­nea fa­ci­li­tăți pe mai toate tre­nu­rile sale. Nici ei nu prea au spa­ții spe­ci­ale de bi­ci­clete, dar pro­ba­bil că lu­mea nu re­clamă de­cât com­pa­ni­ile de stat. 😆

Deci cu un tren Re­gio Că­lă­tori am ajuns la Bra­șov și cu un al­tul, la fel de Re­gio Că­lă­tori, am re­u­șit să răz­bim până la Co­va­sna, ceea ce a fost un pic de mi­ra­col ju­de­când după fe­lul în care se opin­tea lo­co­mo­tiva ve­che de un se­col. Am în­că­le­cat bi­ci­cle­tele și după ce am de­gus­tat niște apă mi­ne­rală fe­ru­gi­noasă și ușor sul­fu­roasă la aduc­țiu­nea din par­cul ora­șu­lui, ne-am apu­cat de pe­da­lat la deal, spre Co­man­dău. O vreme treaba a mers bine, după care pan­tele sus­ți­nute ne-au cam dat jos din șa de câ­teva ori. Dar pot să ra­por­tez cu mân­drie pro­le­tară că am re­u­șit to­tuși să par­cur­gem cei 25 de ki­lo­me­tri în cam două cea­suri și ju­mă­tate, ceea ce nu e de­loc rău.

După o bere Har­ghita rece și bi­ne­me­ri­tată, o con­ver­sa­ție spu­moasă cu un be­ți­van lo­cal care ru­pea bi­ni­șor ro­mâ­nește și vreo zece mi­nute de bâ­j­bâi­ală prin Co­man­dău că­u­tând vila Eden, ne-am gă­sit în fața unei case cu un as­pect ușor pă­ră­sit și cu ușile în­cu­iate. No­roc că aveam nu­mă­rul de te­le­fon al pro­pri­e­ta­ru­lui, am su­nat și în cinci mi­nute a so­sit o tanti de prin par­tea lo­cu­lui care ne‑a poftit înă­un­tru. Vila nu mai fu­sese lo­cu­ită de prin fe­bru­a­rie, era rece în in­te­rior și cu un as­pect ușor pră­duit, dar pen­tru ce aveam noi ne­voie era ok. Cân­dva cu­nos­cuse și vre­muri mai bune, căci în curte se ve­deau un res­ta­u­rant de­mult în­chis și ur­mele unei te­rase. Am aflat că pu­tem mânca la tanti Ka­tinka, la un panzio din apro­pi­ere, pro­ba­bil sin­gu­rul res­ta­u­rant din lo­ca­li­tate, unde am mân­cat o cină cu spe­ci­fic lo­cal: ceafă de porc de la Car­re­four cu car­tofi pră­jiți de la Me­tro și bere de la He­i­ne­ken. Glo­ba­li­za­rea lo­vește ne­mi­los chiar și la Co­man­dău.

Di­mi­neață am luat mi­cul de­jun tot la tanti Ka­tinka (ați ghi­cit, unt în cap­sule și mi­ere în pli­cu­lețe de plas­tic, poate doar ouăle să fi fost de prin par­tea lo­cu­lui) și am suit în șa pen­tru par­tea cea mai aven­tu­roasă a tu­rei noas­tre. În­ce­pu­tul a fost în­cu­ra­ja­tor, fără ur­cu­șuri prea di­fi­cile și cu un drum fo­res­tier ne­aș­tep­tat de bine în­tre­ți­nut, ceea ce ne‑a ri­di­cat mo­ra­lul. Am pe­da­lat așa preț de vreo 30 de ki­lo­me­tri, cu mici pa­uze, fără să ne bu­cu­răm de prea mult pe­i­saj pen­tru că e un drum de coastă prin pă­dure, care ur­mează cur­sul apei. Vă rog să re­ți­neți acest as­pect, da?

Ici și colo am mai avut câ­teva re­prize ur­cuș, apoi una mai con­sis­tentă care ne‑a dat jos din șa pen­tru vreo ju­mă­tate de ceas sau mai bine, pen­tru ca la un mo­ment dat să dăm peste o alu­ne­care ma­sivă de te­ren care blo­case com­plet dru­mul. Erau uti­laje și pă­rea că se lu­crează, doar că fi­ind sâm­bătă nu se prea ve­dea pi­cior de om. Am des­co­pe­rit că to­tuși se cre­ase un drum de șan­tier care tre­cea pe par­tea opusă a văii unde dru­mul con­ti­nua. Lă­trați de niște câini am dat de un va­gon de mun­ci­tori unde un nene bu­r­tos și des­pu­iat până la brâu care ne‑a lă­mu­rit că ime­diat va fi un pod și vom trece la loc pe ver­san­tul ce­lă­lalt ca să ne con­ti­nuăm tra­seul. Apoi am mers cam tot la vale, pe­da­lând cu ceva mai mult spor până când am ajuns la as­falt, la Var­laam. Am res­pi­rat adânc, par­tea grea tre­cuse. Adică pe­ri­co­lul de a rămâne blo­cați pe un­deva, prin pus­ti­e­tate, pe unde mâna omu­lui n‑a pus nici­o­dată pi­cio­rul. 😆

Dar eram doar la ju­mă­ta­tea dis­tan­ței față de ur­mă­to­rul po­pas, la Ci­slău, adică par­cur­se­sem cam 50 din cei aproape 100 de ki­lo­me­tri. Pe­da­la­tul pe as­falt e clar mai ușor, mai pu­țin par­tea cu ma­și­nile care trec pe lângă tine, une­ori pe­ri­cu­los de aproape. Și mai pu­țin soa­rele nă­u­ci­tor de ami­ază care scoate zeama din tine. Re­cu­nosc că ul­ti­mii zece ki­lo­me­tri au fost un fel de tor­tură, mi se pă­rea că nu mai ajun­gem la des­ti­na­ție, că dru­mul se lun­gește ca atunci când tragi de o gumă de mes­te­cat. Mo­te­lul 2D nu era în Ci­slău, ci din­colo de Ci­slău, dar era, ne aș­tepta cu o ca­meră re­zo­na­bilă și un duș func­țio­nal. După cină și hi­dra­tare cu un șpriț lu­mea pă­rea din nou fru­moasă. Nici nunta din res­ta­u­rant nu ne‑a stri­cat buna dis­po­zi­ție, mai ales că la cât de obo­sit eram nici n‑am au­zit gă­lă­gia.

Ul­tima zi a fost oa­re­cum fără is­to­rie: 50 de ki­lo­me­tri până în gara Bu­zău, pe as­falt, prin tra­fic și căl­dură. Mai mult an­du­ranță de­cât plă­ce­rea pe­da­la­tu­lui. Am ajuns la timp pen­tru tre­nul Trans­fe­ro­viar de Bu­cu­rești care ne‑a în­tors la ca­sele noas­tre, pră­fu­iți, transpi­rați și obo­siți, dar bu­cu­roși și mân­dri că am iz­bu­tit să ne mai de­pă­șim o li­mită. Data vi­i­toare o să în­cer­căm ceva și mai în­drăz­neț. Sper. Cred. Pro­ba­bil. Mai ve­dem. Vor­bim atunci… 😆

Poze mai pu­ține pen­tru că pe bi­ci­cletă nu prea poți ma­ne­vra apa­rate foto sau te­le­foane. Plus că dru­mul a fost mult prin pă­dure (v‑am zis să fiți atenți la asta!) deci ce naiba să fo­to­gra­fi­ezi? Așa că as­tea sunt toate. Nu mai ce­reți că n‑avem.


De­ta­lii pe Bikemap.net


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Burdea Vasile

    In­te­re­sant … Nu ai in­cer­cat să iei le­gă­tura cu per­so­na­lul sil­vic din zona ? (Oco­lul Sil­vic Co­man­dau a ex­ce­lat me­reu in în­tre­ți­ne­rea dru­mu­ri­lor fo­res­ti­ere )

    • Sorin Sfirlogea

      Nu, ce să le fi spus? Că vin să mă dau cu bi­ci­cleta? Nu i‑ar fi im­pre­sio­nat prea tare… A, dacă eram încă mem­bru în CA pro­ba­bil ve­neau cu alai, mer­geam cu gi­ro­faru’ în față 🙂 Pre­fer ano­ni­ma­tul, e mai re­con­for­tant să fii ni­meni și să-ți vezi de treaba ta.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu