- Ce-ai lua cu tine, dacă s‑ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad, ca să ţii nişte cursuri?
— O carte, o sticlă cu vin şi‑o femeie, Doamne, dacă nu-ţi cer prea mult.
— Ceri prea mult, îţi tăiem femeia, te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri şi n‑ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
— Te implor, taie-mi cartea, o scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi‑o femeie. Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
— Ceri prea mult. Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s‑ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad, ca să ţii nişte cursuri?
— O sticlă de vin şi‑o femeie, dacă nu cer prea mult.
— Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
— Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană? Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n‑aş mai putea să-mi pregătesc cursul, inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi, poate chiar veşnicii, lăsându-mi-se timp pentru uitare.
— Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s‑ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad, ca să ţii nişte cursuri?
— O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
— Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
— Atunci taie-mi mai bine cursurile, taie-mi iadul şi raiul, ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să‑i sperii şi să‑i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n‑am femeia, material didactic, să le‑o arăt?
Cum să‑i înalţ pe drepţii din rai, dacă n‑am cartea să le‑o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumul şi diferenţele de temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad, dacă n‑am vinul să-mi dea curaj?
Marin Sorescu – Dacă nu cer prea mult
M‑am încurajat zilele trecute să urmez sfatul lui Vali C. – un prieten – şi am cumpărat o sticlă de vin chilian. Se cheamă Frontera. Probabil că o urmă de naţionalism m‑a mânat de la spate să iau şi un vin românesc. Aşa că, pe lângă Frontera – care e un Sauvignon Blanc – am luat acelaşi soi de la Segarcea (Domeniul Coroanei). Ajuns acasă le-am pus la rece şi mi-am lăsat papilele gustative să aştepte nerăbdătoare întâlnirea cu aceste vinuri.
Vinul chilian a fost o surpriză foarte plăcută. Pe etichetă se spunea despre caracterul lui fructuos – ei bine, aşa e! simţi fructe mişunând prin el, bântuindu‑l discret, fără ca vreunul să iasă strident în evidenţă. Vali C. spunea că are un uşor gust de socată – eu unul nu aş spune asta cu tărie, deşi undeva, departe, am simţit un parfum de floare de soc. Un vin minunat, căruia într-adevăr nu‑i mai trebuie absolut nimic pentru a te desfăta. Îţi menţine trează atenţia, fără să te cicălească, lăsându-te să desluşeşti mereu altă nuanţă de gust, care imediat parcă dispare pentru a face loc alteia într‑o armonie perfectă cu cele dinaintea sa. După primul pahar, renunţi să cataloghezi şi să clasifici, te abandonezi acordului de senzaţii şi înţelegi că uneori trebuie pur şi simplu să trăieşti şi să curgi împreună cu timpul.
Sauvignon-ul de Segarcea a trebuit să răspundă acestei provocări. A făcut‑o, demn, fără fasoanele unui vin pretenţios, departe de a încerca să mă impresioneze cu arome alambicate. A fost simplu şi direct, mai puţin aromat, dar sincer în abordare, etalându-şi gustul uşor aspricios într-un mod cam repezit, cum îi stă bine unui oltean. Un vin bun, simplu şi cinstit – aşa l‑am simţit eu. Mireasma lui discretă de vie oltenească mi‑a amintit versurile unui alt oltean genial, de aceea am început cu ele. Poate că totuşi te poţi sprijini de umbra unui ciuline, dacă eşti în marginea viei, la Segarcea.
Si uite aşa, m‑am hotărât să mai încerc diverse vinuri, după ceva documentare anterioară, pentru că sunt atâtea comori de felul acesta în jurul nostru, doar că ne-am pierdut dorinţa de a le descoperi. Eu încă mai vreau să descopăr. Dacă nu cer prea mult…
P.S. – Nu uitaţi să potriviţi vinul cu mâncarea… altminteri veţi rata întâlnirea cu paradisul.
22:11
Parcă eu am zis‑o pe asta cu sprijinitul de umbra unui ciuline (iarta-mi aroganta de a‑mi insusi expresia, in orice caz ma regasesc teribil in expresie). Stiu ca era un post despre oamenii de la munte, oamenii de la campie, eu am bagat cu astia de la campie, cu orizontul..Am cautat la postul Geografia sufletului nostru (http://sorin.sfirlogea.com/2009/08/07/geografia-sufletului-nostru), dar n‑am gasit. Poate e chiar comentariul la care face referire Geografia…Oricum, nu-mi vine sa cred ca e din 2009 si parca e ca ieri..
23:11
Da, Alice, ție îți aparține expresia, iar aici făceam referire la ea. Uite aici locul unde ai folosit‑o. Au trecut patru ani de atunci, parcă era ieri, nu? 🙂
21:11
Mulțumesc. Asta nu-mi place mie la bloguri, ”că sunt efemere”.Că trăiesc sub acest paradox: deși e arhiva alături, mai nimeni nu o accesează, iar în ea sălășluiesc lucruri valoroase. Mi se pare un exercițiu bun, acela de a mai scoate la iveală câte un post din vechime, via Facebook. Îl vom lua de nou și ne vom bucura la fel ca prima oară, dacă nu mai mult. Pentru că noi, cititorii moderni, nu ne mai acordăm tihna de a ne întoarce în trecut. Trăim sub epoca imediatului și acumului. Oricum, felicitări pentru longevitatea blogului, pentru perseverență și pentru idei.