Acum vreo trei­zeci și ceva de ani, pe când se pot­co­veau pu­ri­cii cu no­uă­ș’­nouă de ocale și să­reau până la cer, bir­tu­rile co­mu­niste ale Ro­mâ­niei ser­veau cli­en­ții cu o gamă des­tul de re­dusă de pro­duse al­co­o­lice. Be­ți­va­nul ro­mân, la fel de de­di­cat vo­ca­ției sale ca și azi, po­po­sea la te­rasa de vară sau la așa-zi­sul bar de zi, de­lec­tându-și gâ­tle­jul în­se­tat fie cu un brandy Mil­cov, fie cu o votcă Să­niuța. Pen­tru cei care vro­iau să amâne dez­no­dămân­tul in­e­vi­ta­bil al cher­che­le­lii to­tale mai exista o va­ri­antă: bit­te­rul Car­pați. Era ceva mai slab, mai ieftin și avea și un gust li­co­ros care — zi­ceau ex­per­ții — îl fă­cea să alu­nece mai ușor pe gât. Ăi de se îm­bă­tau cu bit­ter erau ușor de re­cu­nos­cut, pen­tru că nu se pră­bu­șeau ca re­te­zați de coasă în vreun șanț, ci re­u­șeau să ajungă acasă, le­gă­nându-se ca niște va­poare în de­rivă care to­tuși mai văd por­tul la care tre­buie să an­do­cheze. Plus că a doua zi n‑aveau nici un fel de ji­gă­raie, doar o du­rere de cap care tre­cea ușor cu o sută de vodcă.

Zi­lele tre­cute, in­ves­ti­gând raf­tu­rile cu al­cool ale unui ma­ga­zin, am re­vă­zut va­ri­anta mo­dernă a ace­lui bit­ter. L‑am stu­diat nițel și — îm­pins de o cu­ri­o­zi­tate pros­tească — l‑am cum­pă­rat. Cum o mai fi evo­luat fai­mo­sul bit­ter Car­pați? Pen­tru doar 17 lei plătiți pe o sti­clă de juma’ de kil am pu­tut afla.

Mai în­tâi tre­buie spus că de­nu­mi­rea a fost în­no­bi­lată: acum se nu­mește bit­ter Car­pa­ten. Pre­su­pun că so­no­ri­ta­tea ger­mană a nu­me­lui ar tre­bui să im­pre­sio­neze cli­en­tul — n‑a fost ca­zul meu, sunt mai pri­ci­nos și m‑am prins din prima că, dacă era să fie ger­ma­no­fil cum scrie la carte, tre­buia să se nu­mească Kar­pa­ten. Cu această primă eva­lu­are fă­cută, am des­chis sti­cla si am tur­nat într-un pă­hă­rel. Aș­tep­tând un gust amă­rui de ape­ri­tiv, am fost ne­plă­cut sur­prins de o po­țiune dul­ceagă, slabă al­co­o­lic și ne­ho­tă­râtă în pri­vința aro­me­lor. In­tri­gat, m‑am gân­dit că nu știu eu să‑l pun în va­loare, așa că m‑am dus pe site-ul de la Za­rea ca să aflu de­ta­li­ile cla­ri­fi­ca­toare. Re­țeta ames­te­că­rii cu suc de por­to­cale n‑a schim­bat cu ni­mic im­pre­sia: e o bă­u­tură de birt să­ră­căcios. Mai am vreo 300 ml în sti­clă, dacă vreți vi‑i donez…

Fi­indcă tot eram pe pa­gi­nile pro­du­că­to­ru­lui, am zis să mai arunc o pri­vire la pro­duse. Așa am aflat că Mol­dova nu e a mea, nu e a voas­tră, ci e un pro­dus al con­su­ma­to­ri­lor sen­si­bili la preț, care poartă în minte această bă­u­tură de peste 45 de ani — ce ex­pri­mare po­e­tică pen­tru a des­crie mol­do­vea­nul rupt în fund care bea zil­nic o poșircă în fun­dul unei crâșme de la țară! Gri­ju­lii cu cli­en­tul, cei de la Za­rea vând Mol­dova în trei va­ri­ante bine de­fi­nite: una scurtă, din pi­cioare (200 ml), hai să ne sim­tem bine (500 ml) și astă seară mă fac praf (2 l).

Tot din pa­gi­nile bine do­cu­men­tate ale site-ului am în­vă­țat că există și un alt pro­dus — mai oc­ci­den­tal, mă­car prin nu­mele său: Arad — care este un brand re­cu­nos­cut și este în­fră­țit cu aroma de brandy. Nu mi‑a fost foarte clar dacă în­fră­ți­rea asta e la fel ca aia din­tre ora­șele ro­mâ­nești și cele ves­tice: bă­u­tura e în sti­clă, iar aroma e cu treaba ei, în cog­nac-urile bune. Dar nu vă ba­zați pe mine ca să aflați: m‑am le­cuit de in­ves­ti­ga­ții cu pro­duse Zarea.

Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.