Acum vreo treizeci și ceva de ani, pe când se potcoveau puricii cu nouăș’nouă de ocale și săreau până la cer, birturile comuniste ale României serveau clienții cu o gamă destul de redusă de produse alcoolice. Bețivanul român, la fel de dedicat vocației sale ca și azi, poposea la terasa de vară sau la așa-zisul bar de zi, delectându-și gâtlejul însetat fie cu un brandy Milcov, fie cu o votcă Săniuța. Pentru cei care vroiau să amâne deznodământul inevitabil al cherchelelii totale mai exista o variantă: bitterul Carpați. Era ceva mai slab, mai ieftin și avea și un gust licoros care — ziceau experții — îl făcea să alunece mai ușor pe gât. Ăi de se îmbătau cu bitter erau ușor de recunoscut, pentru că nu se prăbușeau ca retezați de coasă în vreun șanț, ci reușeau să ajungă acasă, legănându-se ca niște vapoare în derivă care totuși mai văd portul la care trebuie să andocheze. Plus că a doua zi n‑aveau nici un fel de jigăraie, doar o durere de cap care trecea ușor cu o sută de vodcă.
Zilele trecute, investigând rafturile cu alcool ale unui magazin, am revăzut varianta modernă a acelui bitter. L‑am studiat nițel și — împins de o curiozitate prostească — l‑am cumpărat. Cum o mai fi evoluat faimosul bitter Carpați? Pentru doar 17 lei plătiți pe o sticlă de juma’ de kil am putut afla.
Mai întâi trebuie spus că denumirea a fost înnobilată: acum se numește bitter Carpaten. Presupun că sonoritatea germană a numelui ar trebui să impresioneze clientul — n‑a fost cazul meu, sunt mai pricinos și m‑am prins din prima că, dacă era să fie germanofil cum scrie la carte, trebuia să se numească Karpaten. Cu această primă evaluare făcută, am deschis sticla si am turnat într-un păhărel. Așteptând un gust amărui de aperitiv, am fost neplăcut surprins de o poțiune dulceagă, slabă alcoolic și nehotărâtă în privința aromelor. Intrigat, m‑am gândit că nu știu eu să‑l pun în valoare, așa că m‑am dus pe site-ul de la Zarea ca să aflu detaliile clarificatoare. Rețeta amestecării cu suc de portocale n‑a schimbat cu nimic impresia: e o băutură de birt sărăcăcios. Mai am vreo 300 ml în sticlă, dacă vreți vi‑i donez…
Fiindcă tot eram pe paginile producătorului, am zis să mai arunc o privire la produse. Așa am aflat că Moldova nu e a mea, nu e a voastră, ci e un produs al consumatorilor sensibili la preț, care poartă în minte această băutură de peste 45 de ani — ce exprimare poetică pentru a descrie moldoveanul rupt în fund care bea zilnic o poșircă în fundul unei crâșme de la țară! Grijulii cu clientul, cei de la Zarea vând Moldova în trei variante bine definite: una scurtă, din picioare (200 ml), hai să ne simtem bine (500 ml) și astă seară mă fac praf (2 l).
Tot din paginile bine documentate ale site-ului am învățat că există și un alt produs — mai occidental, măcar prin numele său: Arad — care este un brand recunoscut și este înfrățit cu aroma de brandy. Nu mi‑a fost foarte clar dacă înfrățirea asta e la fel ca aia dintre orașele românești și cele vestice: băutura e în sticlă, iar aroma e cu treaba ei, în cognac-urile bune. Dar nu vă bazați pe mine ca să aflați: m‑am lecuit de investigații cu produse Zarea.
Lasă un comentariu