Cam pe la vre­mea lui gus­tar, când căl­du­rile ve­rii sunt în toi și se­rile se lasă peste de­a­luri ca o do­rită, dar ne­îm­pli­nită fă­gă­du­ință de ră­coare, mer­geți prin vie. Stru­gu­rii vi se vor în­fă­țișa fă­loși, plini de se­vele pămân­tu­lui, pro­mițându-vă să le trans­forme în rot­u­n­ji­mile de za­hăr ale mus­tu­lui. Dar încă nu‑i vre­mea, încă nu‑i tim­pul. Și to­tuși, în­dem­nați de o toană, în­chi­pu­iți-vă că ați rupe o bo­abă ne­coaptă de agu­ridă și ați rupe‑o în­tre dinți.

Un bob ză­bavă, am ui­tat să vă spun că ar fi tre­buit să lu­ați cu voi o cană de vin din anul tre­cut, așe­zat și cum­pă­nit în arome, te­me­i­nic și ne­schim­bă­tor, poate un pic dul­ceag, deși nu prea. De în­dată ce bo­aba agu­ri­dei s‑a spart în­tre dinți, sor­biți un pic din vi­nul ma­tur, lăsați‑l să se ames­tece cu seva crudă și aro­mele ei fruste, fără grabă. Ză­bo­viți-le toate o clipă pe limbă, dați-le timp să se com­bine și, toc­mai când ar­mo­nia pare că s‑a sta­bi­lit, mai adă­u­gați un pic de vin vechi, atât cât să îm­pingă tot gus­tul de‑a la­tul și lun­gul lim­bii, să ex­plo­deze în ce­rul gu­rii și să alu­nece ne­s­tin­ghe­rit pe gât.

Asta‑i Crâm­poșia.

 

Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.