O du­duie din Aus­tra­lia a min­țit pe toată lu­mea că e bol­navă de can­cer și că s‑a vin­de­cat cu aju­to­rul unei di­ete mi­nune. A fă­cut o gra­madă de bani din asta, vân­zând cărți, re­țete și apli­ca­ții — toate pline de min­ciuni. Apoi a re­cu­nos­cut — nu din con­ș­tință în­căr­cată, ci pen­tru că a fost prinsă cu ocaua mică de niște jur­na­liști — că n‑a avut nici­o­dată can­cer și că to­tul a fost o fa­bri­ca­ție a ei.

Ce ar me­rita pen­tru fapta ei? Câți bol­navi de can­cer or fi mu­rit luând‑o pe ca­lea ei, cre­zând că se vor vin­deca? Nu știu. Știu doar că ea a con­si­de­rat că ar pu­tea fi ier­tată pen­tru că cei­lalți ar tre­bui să ac­cepte că e și ea un om. Cu slă­bi­ciu­nile pro­prii, cum ar fi aceea că și‑a do­rit și ea niște mi­li­oane de do­lari. Ge­nul de slă­bi­ciune pe care foarte mulți o au și în nu­mele că­reia mint, fură, ucid, por­nesc răz­bo­aie. Fi­e­care după po­si­bi­li­tă­țile sale. Me­rită ier­ta­rea? Pe a mea nu.

Pri­vită mai în­dea­proape, fapta ei nici nu e chiar așa de ori­gi­nală. Exact ace­lași lu­cru îl fac și com­pa­ni­ile far­ma­ce­u­tice: ex­ploa­tează teama noas­tră de boli in­cu­ra­bile. Doar că ele vând chi­mi­cale, nu re­țete de mân­că­ruri minune.

Nu doar pe cei ce i‑a în­șe­lat di­rect îi afec­tează min­ciuna ei. Ci pe noi toți. Căci de fi­e­care dată când vom ve­dea pe in­ter­net un ar­ti­col des­pre le­gă­tura din­tre o ali­men­ta­ție să­nă­toasă și pre­ven­ția can­ce­ru­lui, ne vom aduce aminte de toate în­șe­lă­to­ri­ile de care am au­zit și vom trece mai de­parte fără să mai cre­dem. Și poate că vom ig­nora sfa­tu­rile bune ale cuiva care chiar se stră­duie să ne ajute să fim mai sănătoși.