Mă uit pe Digi la emi­siu­nea Pa­șa­port di­plo­ma­tic. E un in­ter­viu cu am­ba­sa­do­rul Ger­ma­niei. Doamna re­por­te­riță îl ia la în­tre­bări pe di­verse teme: că de ce sun­teți așa blânzi cu ru­șii, că ne mai bă­gați mulți re­fu­gi­ați pe gât etc. Mă rog, nu pe to­nul ăsta, for­mu­late fru­mos, ca pen­tru un am­ba­sa­dor. Și bi­ne­în­țe­les se ajunge și la în­tre­ba­rea cu Vo­l­k­swa­gen. Ne­nea am­ba­sa­do­rul zice că vor cla­ri­fica ra­pid și com­plet si­tu­a­ția. Și eu mă gân­desc la ro­mâ­nii care au fă­cut un mi­lion de miș­to­uri des­pre soft-ul care ma­ni­pula tes­tele de poluare.

Cum ar fi ca mâine să vină Vo­l­k­swa­gen și să zică: bă bă­ieți, ne-am fă­cut de râs, hai să vă pu­nem soft-ul ăla bun, da’ să știți că pier­deți cam 25% din pu­te­rea mo­to­ru­lui! O să-și mă­nânce ro­mâ­nul miș­to­u­rile și‑o să zică: lasă, șefu’, că pe noi nu ne de­ran­jează că po­lu­ează. Că, deh! ne place să apă­săm pe­dala și să sim­țim că ac­ce­le­ra­ția ne bagă în scaun.

Și mă-ntreb: atunci de ce fa­cem mișto?