Nu știu ce fel de sfârșit și-ar fi dorit Ion Iliescu, cum și‑a proiectat mental încheierea unei vieți pline de memorabile evenimente. Se va fi vrut un patriarh politic ce se stinge treptat jelit de popor, ori poate chiar un profet ale cărui cuvinte s‑au adeverit încă pe când era în viață. Ceea ce sunt aproape sigur e că nu și‑a dorit nicicând un final precum cel pe care îl trăiește.
Bătrânul comunist se prelinge ca o umbră tot mai firavă printre evenimentele politice ale partidului pe care l‑a creat din câteva fraze din 1990. Se dezicea atunci de promisiunea de a păstra FSN ca o construcție temporară, revoluționară și‑l transforma într-un partid stat, aclamat și reclamat de oamenii muncii. Prima sa mare minciună publică i se va fi părut nevinovată, o emanație a gândirii unui om de bine, menită să îl păstreze în centrul vieții politice pe el, merituosul și nedreptățitul fost secretar de partid. Va fi crezut poate cu sinceritate în puterea sa de a inspira o ideologie novatoare, un comunism reformat, cu parfum de democrație și câteva tușe capitaliste, pentru culoare. Ceea ce a ajuns azi creația sa, un teren de luptă între infractori politici, nu poate fi decât prilej al unei amare dezamăgiri.
Căci dacă e să‑i recunoaștem un merit, acela de a fi reușit să stea întotdeauna departe de tentațiile înavuțirii frauduloase ar fi singurul. Fără a fi sărac în sensul strict al cuvântului, Iliescu a dus o viață modestă prin comparație cu restul clasei politice. Undeva în adâncurile conștiinței sale, bătrânul comunist disprețuiește cu consecvență materialismul. Ceea ce nu l‑a împiedicat să inspire și să patroneze un mod de a face politică la umbra căruia a înflorit corupția și s‑a născut actuala clasă politică. Răul pe care l‑a făcut României, poate involuntar, i se etalează azi în deplina sa hidoșenie și nu mă îndoiesc că îl percepe. Se va fi apărând de mustrările conștiinței sale invocându-și bunele intenții. Iadul e pavat cu ele.
Iliescu a iubit România, în felul său strâmb. Pe români însă i‑a considerat mereu o sumă de clase sociale cărora el, ca politician, trebuia să le spună doar atât cât trebuiau să știe. Prea multe informații smintesc oamenii — de ce să le împuiezi capul cu lucruri greu de înțeles și lesne de încurcat? Nu pentru asta l‑a uns poporul pe el în frunte, ca să-și bată capul cu chestiunile complicate și să ia deciziile înțelepte? Minciuna devenea astfel îndreptățită, un balsam pentru un popor ce nu-și dorea altceva decât liniștea adusă de celebrul său zâmbet. Fantoma despotului luminat l‑a vizitat adesea pe fostul comunist, care își căuta continuu un culoar ideologic pe care să ardă etapele istoriei, scurtătura care să‑l scoată dimpreună cu țara sa direct în tărâmurile succesului politic. Și nimic nu era prea mult pentru un astfel de măreț ideal pe care doar el îl înțelegea pe deplin, doar el era chemat să‑l împlinească. Câțiva exaltați puteau fi împușcați la revoluție, câțiva golani puteau fi ciomăgiți de poliție, câțiva intelectuali puteau suporta niște bâte minerești. Regele putea fi alungat din țară, apoi acceptat câțiva ani mai târziu, când șansele monarhiei de a se restaura deveniseră nule. Totul face parte din istorie, iar istoria după cum se știe — ar spune el — se scrie cu sângele laureaților unor concursuri de împrejurări.
Toate erorile sale au fost însă în zadar. Construcția sa politică a eșuat în ceea ce a și fost de la bun început: o improvizație amatoricească a unui politician mediocru. Căci dacă Iliescu va rămâne în istorie pentru ceva, acel lucru va fi propria sa mediocritate. Nimic din cele ce le‑a încercat nu l‑au vădit altfel decât un modest și rectiliniu politician. Traiectoria sa a fost o evoluție în doar două dimensiuni, niciodată nu și‑a adăugat profunzimea strategică, amplitudinea vizionară, detenta curajoasă. Istoria românilor sub Iliescu este un șir monoton de întâmplări predictibile, de rutine comode, de statistici liniștitoare, de încremeniri în proiect.
Iliescu moare greu. Ăsta e dezavantajul unei sănătăți de fier. Are timp să mediteze asupra propriilor insuccese și să bea în tihnă cupa amară a dezamăgirii. Are vreme să-și vadă demolate iluziile sale de a fi însemnat ceva în istorie, să constate că — nefiind nici profet, nici patriarh — nu‑i rămâne decât imaginea de personaj controversat și enigmatic, ce va duce cu el în mormânt adevărurile despre revoluția românilor și despre mineriade. Este ultima și singura noastră revanșă în fața unui personaj care și‑a proiectat mediocritatea — cu larga noastră contribuție — peste un sfert de veac din viețile noastre și din istoria poporului care am fi putut să devenim.
Lasă un comentariu