Pentru mine munții Buzăului au rămas o mică enigmă până acum, deși ocazii de a o descifra au mai fost în urmă cu mulți ani, însă se vede treaba că fiecare mister se dezvăluie la timpul său. Și poate dacă Penteleul îmi părea mai familiar, măcar datorită celebrei brânze închegate la stânile sale, Siriul era imposibil de plasat cu precizie pe harta imaginației mele. Habar n‑aveam pe unde ar fi vârfurile sale și cum arată ele, nici măcar din vreo poză oarecare. Nu demult am dat peste o scurtă descriere a unei drumeții până la Lacul Vulturilor, chiar în inima Siriului și am fost plăcut impresionat de imaginile care însoțeau povestea. Așa că mi-am zis că poate a venit vremea să văd cu ochii mei de unde își iau zborul vulturii.
Valea Buzăului, pe care am urcat într‑o sâmbătă dimineață împreună cu doi prieteni, e mai lungă decât mi‑o închipuiam eu. Nu știu de ce mi s‑a părut întotdeauna că dincolo de barajul Siriului nu mai e mult drum și se trece în partea cealaltă, la Întorsura Buzăului, în Covasna. Dar dacă aș fi gândit nițel mai mult, faptul că localitatea poartă numele râului ar fi trebuit să-mi dea de înțeles că se află tot pe partea estică a muntelui. Așadar de la Nehoiu în sus mai e mult drum până când urcușul se sfârșește și se coboară spre Ardeal.
Noi însă ne-am oprit pe la coada lacului de acumulare și am coborât pe un drum forestier către albia Buzăului, apoi am trecut apa peste o punte auto suspendată (da, senzația este nițel ciudată să vezi că te legeni cu mașină cu tot), până la cabana Valea Neagră, care e chiar acolo pe malul râului. Ne-am echipat rapid și am luat drumul către creastă, pe bandă roșie.
Marcajul e nesperat de bun, în ciuda faptului că poteca nu pare prea bătută de drumeți. Siriul e totuși mai puțin cunoscut. Am urcat și am urcat, nu foarte abrupt, până când am dat de un punct de exploatare, iar de acolo lucrurile s‑au schimbat. Pentru că poteca fusese intens folosită pentru trasul lemnelor cu TAF-ul și se transformase într‑o veritabilă troacă de nămol moale și alunecos. Pe margini nu era foarte mult loc de ocolit, așa că adesea n‑am avut încotro și am acceptat că drumul spre vulturi trece uneori și prin noroi.
Atenți la ocolitul noroiului, am și rătăcit nițel traseul — noroc cu un gpx pe care îl încărcasem pe telefon și care ne‑a întors înapoi la marcaj. Treptat noroiul ne‑a slăbit și am mai scăpat de el, deși terenul a rămas moale în multe locuri după ploile recente, pare-se destul de abundente. Poteca urcă până în plaiul Crasnei, pe muchia dintre doi afluenți ai Buzăului și apoi continuă către sud-vest, în lungul crestei, pe sub vârful Siriu pentru a ieși pe partea cealaltă a muntelui prin șaua Poarta Vânturilor. De-abia de acolo am avut prima oară o perspectivă cuprinzătoare a masivului, cu toate vârfurile și culmile sale.
Lacul Vulturilor a fost un minunat prilej de popas, cu apa rece a izvorului său. Ne-am odihnit puțin și am apucat în sus, spre vârful Mălâia, ghidați de niște ciobani pe hățașe de oi, căci nu există o potecă turistică de la lac la vârf, singura cale fiind de a ocoli vârful și a‑l aborda din direcția opusă. N‑a fost foarte vesel, nici foarte ușor, dar până la urmă am răzbit sus în vârf și ne-am bucurat de panorama de 360° a Carpaților: Penteleul, dealurile Buzăului, Tătaru și Ciucașul.
Dar ne-am bucurat repede, căci dinspre est, pe Valea Buzăului se vedea o perdea groasă de nori de ploaie care părea să vină spre noi și am întins pasul ca să ajungem la adăpostul pădurii. Am coborât direct în Poarta Vânturilor, picurați binișor de o aripă a ploii care s‑a întins peste vârfurile Siriului. N‑a fost grav, doar că ienuperii și iarba s‑au cam udat și la fel și pantalonii — însă pentru asta avem echipament de munte, ca să nu suferim în astfel de situații.
Coborârea n‑a avut nici o istorie, afară doar de strădania permanentă de a nu aluneca pe noroaie. Dar am căzut de acord tustrei drumeții că Siriul a meritat efortul de a‑l urca. Iar mie mi‑a rămas gândul la o tură mai lungă, de vreo două zile: Siriu, Tabla Buții, Ciucaș. Într‑o zi…
Lasă un comentariu