Și‑a început cel de de-al șaptelea an al revenirii pe munte, iar prima ieșire a fost în compania lui Bogdan, cel care mi‑a reamintit în 2012 cât de mult iubesc potecile montane. Mulțumesc, Bogdan! Unde era mai nimerit să începem acest sezon decât în Piatra Craiului?
Pentru cei ce umblă des pe munte nu‑s multe de spus despre traseu. De la cabana Brusturet am urcat pe drumul forestier din cheile Brusturetului până în poiana Grind, apoi în sus spre refugiul Grind și mai sus, la vârful La Om. Nimic special aici, poate doar doborâturile de vânt din parcul național, aflate în plină exploatare. Privite de sus, de pe pantele abrupte ale vâlcelei Găinii, trunchiurile de molid păreau aruncate de o tornadă care a traversat fața unui versant. Și dacă vă întrebați de ce trebuie exploatat, ba chiar iute, e pentru că lemnul de rășinoase se infestează rapid cu niște insecte care apoi pot ataca întreaga pădure.
Când am ajuns la refugiul Grind muntele purta o cușmă de ceață densă ce părea bine trasă peste pantele abrupte de la 1800 de metri în sus. Cei câțiva drumeți pe care i‑am întâlnit păreau descurajați de vreme și hotărâți să nu mai urce de vreme ce nu aveau să se bucure de priveliștea de sus. Bogdan și cu mine nu ne făceam asemenea socoteli, urcușul în sine ne era răsplata, iar priveliștea avea să fie, ori ba, după cum sunt toanele muntelui. Așa că am continuat la deal.
Pe măsură ce urcam ar fi trebuit să ne apropiem de nori. Bogdan zicea că norii urcă împreună cu noi, însă mie nu mi se prea părea că‑i așa, rotocoalele albe care se răsuceau la baza norului nu dădeau semne că se înalță. Și totuși urcam într-una și tot nu ajungeam în ceață. Abia pe la jumătatea urcușului a devenit limpede că se înseninează deasupra noastră și că norii doar ne-au ferit de soare, ușurându-ne efortul. Sus, pe vârf, am găsit un cer albastru de primăvară și în jurul nostru toată panorama Țării Bârsei străjuită de Bucegi și Piatra Mare.
Și, până la urmă, ce altceva ți-ai mai putea dori de la o zi perfectă?
Lasă un comentariu