Şi dă-ne nouă gunoiul cel de toate zilele…

Stăteam zilele tre­cute în faţa unei spălă­torii auto, în timp ce maşina mea era într-una din boxe. Pe tro­tuar, în faţa spălă­to­riei era destul de frig şi bătea vân­tul, dar nu m‑a atras deloc "sala de aşteptare" unde era fum de ţigară şi gălă­gia unui post de radio. Mă uitam peste drum la cele câteva mici mag­a­zine şi mi‑a atras atenţia o uşă albă, cu un geam mare, pe care scria "Exe­cutăm gar­ni­turi de frigider". M‑am mirat să văd că mai există aşa ceva — un soi de doc­tor pen­tru gar­ni­turi de frigidere — şi m‑am între­bat cât de mult tre­buie să uti­lizezi un frigider până când gar­ni­tura tre­buie înlocuită — prob­a­bil că mai mult de 10 ani.

Am obser­vat în ultimii ani cum au dis­părut trep­tat toate aceste afac­eri ale micilor meşteşu­gari şi azi e tot mai greu să găseşti un ate­lier de reparaţii tele­vi­zoare, cea­sor­ni­cari, ciz­mari sau de pildă pălări­eri. Ce s‑a ales de toţi aceşti oameni în vâl­toarea neb­ună a ultim­ilor 17 ani? Prob­a­bil că majori­tatea au îngroşat rân­dul pen­sion­ar­ilor, pen­tru că o bună parte a lor erau oameni vârst­nici. Cap­i­tal­is­mul a năvălit peste noi toţi şi a adus odată cu el tot ce avea bun şi rău — pe nes­imţite am tre­cut de la meşterul care ne repară frigiderul la agen­tul de vânzări care ne convinge să‑l înlocuim cu unul "no frost". De la cea­suri la mobilă, de la tele­vi­zoare la maşini totul este astăzi înlocuit atunci când se strică sau chiar atunci când doar s‑a demo­dat. Pro­ducă­torii ne învaţă cu stăru­inţă acest prin­cipiu.

Imi amintesc că am văzut la tele­vi­zor un doc­u­men­tar despre Japonia şi despre modul în care acolo aproape orice aparat este înlocuit măcar o dată pe an. Când se întâm­plă asta pro­pri­etarul scoate "vechi­tura" în stradă de unde este colec­tată de maşini de gunoi spe­ciale. Erau chiar şi nişte imag­ini de pe o stradă cu case înşiruite şi la fiecare uşă era un mic depozit de aparatură elec­tron­ică — prob­a­bil era o zi spe­cială de colectare. Nişte munci­tori cu mănuşi albe încăr­cau tele­vi­zoarele, DVD player-ele şi altele aseme­nea într-un camion care înainta cu viteza mel­cu­lui pe stradă. Şi atunci m‑am gân­dit că tre­buie să existe un pro­ces destul de com­pli­cat de deza­sam­blare a aces­tor aparate, pen­tru că Japonia este o ţară mică, unde spaţiul este foarte preţios — desigur nu-şi per­mit să‑l ocupe cu munţi de gunoaie.

Gunoiul este efec­tul secun­dar al aces­tui nou con­cept de viaţă. Până nu demult cumpăram un tele­vi­zor sau un frigider pen­tru mulţi ani, în orice caz peste zece şi dacă, Doamne fer­eşte, se defecta îl duceam la reparat într-un ate­lier, îngri­jo­raţi că nu îi vom mai găsi un leac potrivit. Azi nu prea ne mai pasă atât de mult — oricum mod­elul pe care îl avem e demo­dat şi nu mai face mulţi bani aşa că îl aruncăm şi luăm unul nou. Munţi de gunoaie cresc văzând cu ochii şi n‑avem nici o îngri­jo­rare că într‑o zi ne vor sufoca. Mai mult, ne-am apli­cat acest model şi nouă — cei ce con­duc firmele în care muncim nu ne mai privesc ca pe nişte oameni, ci ca pe maşinării, nişte resurse de care se folos­esc şi, dacă resursa nu e sufi­cient de bună, nu o "repară", ci o înlocui­esc. Mulţi din­tre noi, trataţi ast­fel, am devenit mer­ce­nari cinici, care îşi nego­ci­ază cu îndemânare salari­ile la anga­jare pen­tru că ştiu că vor fi arun­caţi peste bord atunci când firma nu va mai avea nevoie de ei. Şi din tot acest con­tinuu pro­ces de înlocuiri repetate ale noas­tre cu noi înşine am pro­dus şi "gunoiul" cel mai nedorit: oamenii de la mar­ginea soci­etăţii, care ne vând ziare în inter­secţii şi ne spală maşinile în spălă­torii, cei care trăi­esc în condiţii mizere şi nu mai au nici o sper­anţă în afară de aceea de a supravieţui. Ei sunt cei pe care noi i‑am înlocuit cu alţii mai tineri şi mai şcol­iţi, iar apoi i‑am împins trep­tat din lumea noas­tră până când au ajuns la mar­ginea ei, agăţându-se dis­per­aţi de un azi care poate îi va duce către mâine.

M‑am întors către boxa spălă­to­riei ca să văd dacă maşina mea era gata şi i‑am văzut pe oamenii aceia cărora cu greu le poţi ghici vârsta, uzi şi îngheţaţi în frigul pătrun­ză­tor de afară, aprinzându-şi o ţigară şi vorbindu-şi unul altuia într‑o limbă stâl­cită de înjură­turi şi pore­cle. Unul din­tre ei, pe care ceilalţi îl stri­gau Chioru', s‑a apropiat de mine şi mi‑a spus: "Şefu', e gata maşina lu' matale". L‑am privit câteva clipe ca sa înţe­leg de ce îl numeau chior. Cred că era doar o pore­clă, pen­tru că în ochii lui n‑am zărit vreun defect fizic, ci doar un gol imens. I‑am intins o hâr­tie de cinci lei pen­tru că n‑am ştiut ce altceva să fac ca să umplu pră­pas­tia din­tre noi.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Adina

    Felic­i­tari! Ai scris atat de fru­mos si de la obiect despre ceva dese­ori greu de descris in cuvinte.

    • Sorin Sfirlogea

      Mulțumesc. Ăsta e tex­tul care m‑a deter­mi­nat să incep blogul. Mi s‑a părut că am ceva de povestit. Șapte ani mai târziu încă mai cred asta. 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu