Au tre­cut şi ale­ge­rile as­tea din urmă şi ne-am ales cu un ace­laşi preşe­dinte şi nă­ra­vu­rile sale. Nu‑i vorbă al­ter­na­tiva nu era mai bună, ba din con­tra. Dom­nul Ge­o­ană con­cu­rează pu­ter­nic cu ce­le­brul Bulă, dacă e să ne gân­dim la “pros­tia sa per­fectă, sfe­rică, lip­sită de orice im­per­fe­cţiune” – ca să‑l ci­tez pe Doru Bu­şcu. Când Ili­escu l‑a nu­mit pros­tă­nac am fost con­vins că e o fi­gură de stil, dar ul­ti­mele săp­tămâni mi-au de­mon­strat că era pu­rul ade­văr. Vă mai amin­tiţi când dom’ Mir­cea pro­mi­tea câte 25 de mii de euro fi­e­că­rui ro­mân care se în­toarce în ţară?

Ca de obi­cei a tre­buit ales în­tre două rele, pen­tru că po­li­tica ro­mâ­nească este ca o ma­şină de spă­lat auto­mată, care ames­tecă în­truna ace­leaşi bo­arfe je­goase, adu­cându-le pe rând la su­pra­faţă pen­tru a le scu­funda o clipă mai târ­ziu. E ca şi cum ar tre­bui să te scoli di­mi­neaţa, să te duci la coşul de rufe mur­dare şi să alegi de acolo hai­nele cu care te vei îm­brăca – le iei pe cele care îţi par cele mai pu­ţin mur­dare – dar nu e nici o mi­rare că, după ce ieşi pe stradă, lu­mea strâmbă din nas când trece pe lângă tine şi te pri­veşte ciu­dat. O dată la pa­tru ani ro­mâ­nii se în­co­lo­nează cu­minţi la poarta Pa­la­tu­lui Par­la­men­tu­lui şi îşi aleg de acolo zdrenţele cu care vor de­fila prin Eu­ropa. Acest pro­ces se nu­meşte de­mo­cra­ţie şi toţi pă­rem de acord că e cea mai gro­zavă formă de or­ga­ni­zare a so­ci­e­tă­ţii umane.

M‑am ţi­nut de cu­vânt şi n‑am vo­tat în nici unul din cele două tu­ruri. Drept ur­mare mi se poate spune că n‑am drep­tul să mă plâng în ur­mă­to­rii ani dacă lu­cru­rile vor evo­lua prost, că tre­buia să-mi ex­prim opi­nia prin vot ca să am drep­tul de a pro­testa. Ca şi cum pro­tes­tele ar în­semna ceva în Ro­mâ­nia… Un vot în plus, al meu, n‑ar fi con­tat pen­tru nici unul din­tre cei doi pre­ten­denţi, aşa că toată lu­mea poate dormi li­ni­ş­tită: vo­tul meu n‑ar fi răs­tur­nat si­tu­a­ţia. Am câş­ti­gat în schimb po­si­bi­li­ta­tea de a privi de­ta­şat scena po­li­tică şi eve­ni­men­tele ei, scă­pat de pa­timă şi par­ti­za­nat, după ce ani de zile am fost într-una din ta­bere, de cele mai multe ori ace­eaşi.

Con­clu­zia este că, evi­dent, sun­tem ne­buni con­form de­fi­ni­ţiei ein­ste­i­niene: vo­tăm emoţio­nal, ale­gând me­reu din­tre (aproape) ace­eaşi oa­meni şi ne aş­tep­tăm ca mâine să ne fie mai bine. Din această di­lemă nu pu­tem ieşi (sic!) de­cât schim­bând mă­car una din com­po­nen­tele aces­tei tri­ade ma­le­fice. Dar pe care o pu­tem de fapt schimba? Avem oare pu­te­rea să re­zol­văm această unică ecu­a­ţie cu atât de multe ne­cu­nos­cute? Vă in­vit să fa­cem o scurtă in­cur­siune în fi­e­care din aceste trei as­pecte.

Prima po­si­bi­li­tate ar fi aceea de a în­ceta să vo­tăm emoţio­nal. Să nu mai lă­săm pa­siu­nile să ne co­pleşească, în­tu­ne­cându-ne ju­de­cata. Să cân­tă­rim atent fap­tele, re­a­li­tă­ţile şi să fa­cem o dreaptă ie­rar­hi­zare a ce­lor care ne re­pre­zintă în plan po­li­tic. Ni­mic mai sim­plu atunci când dis­cu­tăm te­o­re­tic. Pro­ble­mele în­cep să apară atunci când ce­rem ra­ţio­na­li­tate unor se­meni ai noş­tri care nu au exer­ci­ţiul re­fle­cţiei, care au “mu­ş­chii” cre­ie­ru­lui atro­fi­aţi de mici, bere şi talk-show-uri pe teme mondene. Ro­mâ­nii nu ex­ce­lează la ca­pi­to­lul in­te­li­genţă – per­so­nal nu cred în te­o­ria cum că am fi mai deş­te­pţi de­cât alte na­ţii – dar ceea ce e mai rău este că au o ape­tenţă ge­ne­tică spre su­per­fi­ci­a­li­tate. Ca­ra­gi­ale a do­ve­dit asta cu pri­so­sinţă. În plus sunt an­tre­naţi zil­nic pen­tru a de­veni ma­eş­trii în arta plu­ti­rii la su­pra­faţă în ape tul­buri, prin în­cu­ra­ja­rea com­pro­mi­su­lui şi în­drep­ta­rea atenţiei că­tre lu­cru­rile mă­runte şi ne­im­por­tante. Sun­tem in­te­re­saţi peste poate de ceea ce fă­ceau Mo­nica şi Iri­nel când au fost fil­maţi pe ga­ura cheii, dar aproape com­plet surzi la dis­cur­su­rile sterpe ale po­li­ti­cie­ni­lor, care nu ne pro­pun so­lu­ţi­ile lor, ci ne atrag me­reu atenţia că opo­nenţii lor sunt mai jal­nici de­cât ei înşişi. Aşa­dar a nu mai vota emoţio­nal ar în­semna să tre­zim la vi­aţă cre­ie­rele ro­mâ­ni­lor, să rea­şe­zăm scara va­lo­ri­lor şi să aş­tep­tăm ca roa­dele aces­tor schim­bări să se pro­ducă. Este asta po­si­bil? La scară na­ţio­nală?

A doua cale ar fi să nu mai ale­gem din­tre ace­leaşi jal­nice fi­guri. Să schim­băm pe Hre­ben­ciuc, Ili­escu, Van­ghe­lie, Bă­sescu şi pe toţi cei­la­lţi cu oa­meni noi care să aducă alte idei. De unde să‑i luăm? Cum să‑i gă­sim? Care să fi cri­te­ri­ile de ale­gere? Greu de spus… Clasa po­li­tică ac­tu­ală se îm­pros­pă­tează lent, dar deo­cam­dată atrage doar pe cei ce sunt ase­meni ce­lor deja în­scă­u­naţi, chiar dacă mai ti­neri: do­rinţa de par­ve­nire, in­te­re­sul per­so­nal sau de grup ca obiec­tiv po­li­tic, lipsa bu­nu­lui simţ. Ui­taţi-vă la Ponta sau la Bo­u­reanu. Altă ge­ne­ra­ţie, ace­eaşi ati­tu­dine, ace­laşi dis­curs: l’enfer sont les au­tres. Deci ca să adu­cem oa­meni proas­peţi în po­li­tică tre­buie să existe un con­text nou, adică un par­tid nou care să re­cru­teze oa­meni va­lo­roşi şi să‑i pro­pună ro­mâ­ni­lor. Ca să le atragi atenţia ce­lor ce te vor vota tre­buie însă să te faci cu­nos­cut, să co­mu­nici, să te ex­plici la scară na­ţio­nală şi asta ne­ce­sită bani. Mulţi bani. Cei ce îi pot oferi pun însă con­di­ţii: nu pro­miţi asta, nu vor­beşti des­pre cea­laltă, iar după vic­to­rie ne plă­teşti in­ves­ti­ţia. Com­pro­mi­sul e gata. No­ile fi­guri de­vin ast­fel la fel de jal­nice ca şi cele pe care azi le dis­preţuim. Qui bono?

A treia po­si­bi­li­tate ar fi să nu ne mai aş­tep­tăm ca mâine să ne fie mai bine. Să ne ac­cep­tăm sta­tus-quo-ul, în­cre­me­ni­rea în pro­iect, sa­voa­rea ges­tu­lui ne­ter­mi­nat. Să ne îm­bră­ţi­şăm soarta de in­di­vizi tem­po­rari, pre­zenţi pe hartă doar sta­tis­tic, fără des­tin şi fără am­pli­tu­dine. Cum însă nu ne e uşor să ne ima­gi­năm în această ipos­tază de­zo­no­rantă şi ne­lip­sindu-ne amo­rul pro­priu, ade­sea îm­pins până la ego­la­trie, am in­ven­tat o stare in­ter­me­di­ară, de com­pro­mis. DA, noi do­rim ca mâine să ne fie mai bine, dar NU, nu vrem să pu­nem osul la treabă pen­tru asta. Nu vrem să ne sa­cri­fi­căm. DA, am vrea un des­tin, dar NU, nu vrem ceva obo­si­tor. Aşa că ne-ar tre­bui ceva mai sim­plu. Un com­pro­mis. În mod ge­nial am gă­sit so­lu­ţia: noi ne des­cur­căm. Asta ne va asi­gura bu­năs­ta­rea pre­zentă, chiar dacă o sa­cri­fi­căm pe cea vi­i­toare, de lungă du­rată. Ori­cum, ni­mic nu e du­ra­bil pe lu­mea asta, nu? Nu e ne­voie să fa­cem sa­cri­fi­cii sau efor­turi, pen­tru că vom im­pro­viza me­reu o so­lu­ţie tem­po­rară, de com­pro­mis. Ge­niul su­per­fi­ci­a­li­tă­ţii noas­tre na­ţio­nale ne‑a dă­ruit acest mi­nu­nat pa­sse-par­tout, iarba fi­a­re­lor care des­cuie la­că­tul tu­tu­ror pro­ble­me­lor, ori­cât ar fi ele de com­pli­cate. Ni­mic nu poate re­zista abi­li­tă­ţii noas­tre de a eluda so­lu­ţi­ile prin in­ge­ni­o­zi­ta­tea im­pro­vi­za­ţiei. Dacă nu mă cre­deţi ui­taţi-vă în ju­rul vos­tru, pe stradă sau la ser­vi­ciu: veţi fi ui­miţi câţi im­pos­tori există, oa­meni care mi­mează ani de zile o pro­fe­sie sau pro­pria vi­aţă fără să înţe­leagă nici­o­dată cu ce se ocupă de fapt şi care e sco­pul exis­tenţei lor.

Iată cum am re­zol­vat în mod ori­gi­nal pa­ra­do­xul ne­bu­niei în sens ein­ste­i­nian: vo­tăm emoţio­nal ace­leaşi fi­guri jal­nice, dar nu pen­tru că vrem să trăim mai bine. Îi vo­tăm din plă­ce­rea per­versă a pa­ri­o­ru­lui: hai să ve­dem dacă re­zis­tăm la tot ce ne mai fac ăş­tia! Dacă treaba nu iese bine, nu‑i ni­mic. Noi ne des­cur­căm. Pen­tru că sun­tem deş­te­pţi. Pen­tru că sun­tem daţi dra­cu­lui. Şi atâta timp cât mai pot sfârâi gră­ta­rele cu mici, iar be­rea e rece, noi sun­tem mulţu­miţi. Sta­tis­tic vor­bind sun­tem chiar fe­ri­ciţi.

De aceea, o dată la pa­tru ani ro­mâ­nii se vor în­co­lona din nou la poarta par­la­men­tu­lui ca să aleagă hai­nele mur­dare cu care toţi ne vom îm­brăca. Sunt me­reu urât mi­ro­si­toare şi pă­tate, dar sun­tem se­nini şi li­ni­ş­tiţi: ne-om des­curca noi cumva. Exer­ci­ţiul ăsta se nu­meşte de­mo­cra­ţie şi se spune că ni­mic nu e mai pre­sus de el. Nici mă­car noi.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.