Nec plus ultra

Au tre­cut şi alegerile astea din urmă şi ne-am ales cu un ace­laşi preşed­inte şi năravurile sale. Nu‑i vorbă alter­na­tiva nu era mai bună, ba din con­tra. Dom­nul Geoană con­curează put­er­nic cu cele­brul Bulă, dacă e să ne gândim la “pros­tia sa per­fectă, sfer­ică, lip­sită de orice imper­fecţi­une” – ca să‑l citez pe Doru Buşcu. Când Ili­escu l‑a numit prostănac am fost con­vins că e o fig­ură de stil, dar ultimele săp­tămâni mi-au demon­strat că era purul ade­văr. Vă mai amintiţi când dom’ Mircea promitea câte 25 de mii de euro fiecărui român care se întoarce în ţară?

Ca de obi­cei a tre­buit ales între două rele, pen­tru că polit­ica românească este ca o maşină de spălat automată, care amestecă întruna ace­leaşi boarfe jegoase, aducându-le pe rând la suprafaţă pen­tru a le scu­funda o clipă mai târziu. E ca şi cum ar tre­bui să te scoli dimineaţa, să te duci la coşul de rufe mur­dare şi să alegi de acolo hainele cu care te vei îmbrăca – le iei pe cele care îţi par cele mai puţin mur­dare – dar nu e nici o mirare că, după ce ieşi pe stradă, lumea strâmbă din nas când trece pe lângă tine şi te priveşte ciu­dat. O dată la patru ani românii se încolonează cuminţi la poarta Palat­u­lui Par­la­men­tu­lui şi îşi aleg de acolo zdrenţele cu care vor defila prin Europa. Acest pro­ces se numeşte democraţie şi toţi părem de acord că e cea mai grozavă formă de orga­ni­zare a soci­etăţii umane.

M‑am ţinut de cuvânt şi n‑am votat în nici unul din cele două tururi. Drept urmare mi se poate spune că n‑am drep­tul să mă plâng în urmă­torii ani dacă lucrurile vor evolua prost, că tre­buia să-mi exprim opinia prin vot ca să am drep­tul de a protesta. Ca şi cum protestele ar însemna ceva în Româ­nia… Un vot în plus, al meu, n‑ar fi con­tat pen­tru nici unul din­tre cei doi pre­tendenţi, aşa că toată lumea poate dormi lin­iştită: votul meu n‑ar fi răs­tur­nat situ­aţia. Am câşti­gat în schimb posi­bil­i­tatea de a privi detaşat scena politică şi eveni­mentele ei, scă­pat de patimă şi par­ti­zanat, după ce ani de zile am fost într-una din tabere, de cele mai multe ori aceeaşi.

Con­cluzia este că, evi­dent, sun­tem neb­uni con­form definiţiei ein­steiniene: votăm emoţional, alegând mereu din­tre (aproape) aceeaşi oameni şi ne aştep­tăm ca mâine să ne fie mai bine. Din această dilemă nu putem ieşi (sic!) decât schim­bând măcar una din com­po­nen­tele aces­tei tri­ade malefice. Dar pe care o putem de fapt schimba? Avem oare put­erea să rezolvăm această unică ecuaţie cu atât de multe necunos­cute? Vă invit să facem o scurtă incur­si­une în fiecare din aceste trei aspecte.

Prima posi­bil­i­tate ar fi aceea de a înc­eta să votăm emoţional. Să nu mai lăsăm pasi­u­nile să ne copleşească, întunecându-ne jude­cata. Să cân­tărim atent faptele, real­ităţile şi să facem o dreaptă ier­arhizare a celor care ne reprez­intă în plan politic. Nimic mai sim­plu atunci când dis­cutăm teo­retic. Prob­lemele încep să apară atunci când cerem raţion­al­i­tate unor semeni ai noştri care nu au exer­ciţiul reflecţiei, care au “muşchii” creieru­lui atrofi­aţi de mici, bere şi talk-show-uri pe teme mon­dene. Românii nu exce­lează la capi­tolul inteligenţă – per­sonal nu cred în teo­ria cum că am fi mai deştepţi decât alte naţii – dar ceea ce e mai rău este că au o ape­tenţă genet­ică spre super­fi­cial­i­tate. Cara­giale a dovedit asta cu pris­os­inţă. În plus sunt antre­naţi zil­nic pen­tru a deveni maeştrii în arta plu­tirii la suprafaţă în ape tul­buri, prin încu­ra­jarea com­pro­misu­lui şi îndreptarea atenţiei către lucrurile mărunte şi neim­por­tante. Sun­tem intere­saţi peste poate de ceea ce făceau Mon­ica şi Irinel când au fost fil­maţi pe gaura cheii, dar aproape com­plet surzi la dis­cur­surile sterpe ale politi­cie­nilor, care nu ne propun soluţi­ile lor, ci ne atrag mereu atenţia că opo­nenţii lor sunt mai jal­nici decât ei înşişi. Aşadar a nu mai vota emoţional ar însemna să trezim la viaţă creierele românilor, să reaşezăm scara val­o­rilor şi să aştep­tăm ca road­ele aces­tor schim­bări să se pro­ducă. Este asta posi­bil? La scară naţion­ală?

A doua cale ar fi să nu mai alegem din­tre ace­leaşi jal­nice fig­uri. Să schim­băm pe Hreben­ciuc, Ili­escu, Vanghe­lie, Băs­escu şi pe toţi ceilalţi cu oameni noi care să aducă alte idei. De unde să‑i luăm? Cum să‑i găsim? Care să fi cri­teri­ile de alegere? Greu de spus… Clasa politică actu­ală se împrospătează lent, dar deo­cam­dată atrage doar pe cei ce sunt ase­meni celor deja înscău­naţi, chiar dacă mai tineri: dor­inţa de par­venire, intere­sul per­sonal sau de grup ca obiec­tiv politic, lipsa bunului simţ. Uitaţi-vă la Ponta sau la Boure­anu. Altă gen­er­aţie, aceeaşi ati­tu­dine, ace­laşi dis­curs: l’enfer sont les autres. Deci ca să aducem oameni proaspeţi în politică tre­buie să existe un con­text nou, adică un par­tid nou care să recruteze oameni val­oroşi şi să‑i prop­ună românilor. Ca să le atragi atenţia celor ce te vor vota tre­buie însă să te faci cunos­cut, să comu­nici, să te explici la scară naţion­ală şi asta nece­sită bani. Mulţi bani. Cei ce îi pot oferi pun însă condiţii: nu promiţi asta, nu vor­beşti despre cealaltă, iar după vic­to­rie ne plăteşti investiţia. Com­pro­misul e gata. Noile fig­uri devin ast­fel la fel de jal­nice ca şi cele pe care azi le dis­preţuim. Qui bono?

A treia posi­bil­i­tate ar fi să nu ne mai aştep­tăm ca mâine să ne fie mai bine. Să ne accep­tăm status-quo-ul, încre­menirea în proiect, savoarea ges­tu­lui neter­mi­nat. Să ne îmbrăţişăm soarta de indi­vizi tem­po­rari, prezenţi pe hartă doar sta­tis­tic, fără des­tin şi fără ampli­tu­dine. Cum însă nu ne e uşor să ne imag­inăm în această ipostază dezono­rantă şi nelipsindu-ne amorul pro­priu, ade­sea împins până la ego­la­trie, am inven­tat o stare inter­me­di­ară, de com­pro­mis. DA, noi dorim ca mâine să ne fie mai bine, dar NU, nu vrem să punem osul la tre­abă pen­tru asta. Nu vrem să ne sac­ri­ficăm. DA, am vrea un des­tin, dar NU, nu vrem ceva obosi­tor. Aşa că ne-ar tre­bui ceva mai sim­plu. Un com­pro­mis. În mod genial am găsit soluţia: noi ne des­cur­căm. Asta ne va asigura bunăstarea prezentă, chiar dacă o sac­ri­ficăm pe cea viitoare, de lungă durată. Oricum, nimic nu e dura­bil pe lumea asta, nu? Nu e nevoie să facem sac­ri­ficii sau efor­turi, pen­tru că vom improviza mereu o soluţie tem­po­rară, de com­pro­mis. Geniul super­fi­cial­ităţii noas­tre naţionale ne‑a dăruit acest min­unat passe-partout, iarba fiarelor care des­cuie lacă­tul tuturor prob­lemelor, oricât ar fi ele de com­pli­cate. Nimic nu poate rezista abil­ităţii noas­tre de a eluda soluţi­ile prin inge­nioz­i­tatea improviza­ţiei. Dacă nu mă cre­deţi uitaţi-vă în jurul vostru, pe stradă sau la ser­vi­ciu: veţi fi uim­iţi câţi impos­tori există, oameni care mimează ani de zile o pro­fe­sie sau pro­pria viaţă fără să înţe­leagă nicio­dată cu ce se ocupă de fapt şi care e scopul exis­tenţei lor.

Iată cum am rezol­vat în mod orig­i­nal para­doxul neb­uniei în sens ein­stein­ian: votăm emoţional ace­leaşi fig­uri jal­nice, dar nu pen­tru că vrem să trăim mai bine. Îi votăm din plăcerea per­versă a par­i­oru­lui: hai să vedem dacă rezistăm la tot ce ne mai fac ăştia! Dacă tre­aba nu iese bine, nu‑i nimic. Noi ne des­cur­căm. Pen­tru că sun­tem deştepţi. Pen­tru că sun­tem daţi drac­u­lui. Şi atâta timp cât mai pot sfârâi grătarele cu mici, iar berea e rece, noi sun­tem mulţu­miţi. Sta­tis­tic vorbind sun­tem chiar feri­ciţi.

De aceea, o dată la patru ani românii se vor încolona din nou la poarta par­la­men­tu­lui ca să aleagă hainele mur­dare cu care toţi ne vom îmbrăca. Sunt mereu urât miros­i­toare şi pătate, dar sun­tem senini şi lin­iştiţi: ne-om des­curca noi cumva. Exer­ciţiul ăsta se numeşte democraţie şi se spune că nimic nu e mai pre­sus de el. Nici măcar noi.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu