Chimie și moralitate

Nico­dată nu mi‑a plă­cut chimia. Nu știu să spun de ce nu mi‑a plă­cut, poate că n‑am avut noroc de un pro­fe­sor care să-mi trezească intere­sul pen­tru această ști­ință, poate că e ceva ire­ductibil între mine și ea. Pot doar să afirm că timp de ani buni, dintr‑a șaptea și până în iarna primu­lui semes­tru al anu­lui întâi de fac­ul­tate, întâl­nir­ile mele cu chimia au fost o sursă de chin­uri și coș­maruri. Îmi amintesc chiar că în liceu, fiind elev în clasa a zecea, am învățat pen­tru teză timp de trei zile și în seara pre­mergă­toare am real­izat că nu s‑a lipit nimic de mine. Nu reușeam să redau nici măcar un subiect din cele pe care le pregă­tisem. A fost sin­gura dată când am plâns din cauza unei materii, pe jumă­tate de ciudă și frus­trare, pe jumă­tate din dis­per­are că nu sunt în stare să mă prezint onor­a­bil la o ast­fel de lucrare.

Nu-mi amintesc de pro­fe­sorii de chimie pe care îi voi fi avut prin școala gen­er­ală. Îmi amintesc însă cu pre­cizie de pro­fe­soara de chimie din liceu, aceeași de‑a lun­gul a patru ani: doamna Pia Abramovici. O femeie sev­eră și pre­tențioasă în priv­ința materiei pe care o preda, care ne inspira tuturor teamă, mai cu seamă pen­tru că chimia părea să pună în difi­cul­tate pe mai toți colegii mei din liceul sil­vic câm­pu­lungean. Si toc­mai cu ea mi-am găsit eu să exersez etica și echi­tatea școlărească. S‑a întâm­plat prin clasa a XI‑a.

Era o nouă teză la chimie, cred că în trimestrul al doilea, spre primă­vară. Nu reușeam să învăț mare lucru, ca de obi­cei chimia mă tor­tura îngroz­i­tor și eram oare­cum exas­perat de per­spec­tiva lucrării. Îi povesteam asta coleg­u­lui meu de bancă din lab­o­ra­torul de chimie – Dorin – care a găsit de cuvi­ință să-mi sară în aju­tor, promițându-mi să mă ajute să copiez de la el. L‑am privit cu oare­care neîn­credere, ști­ind că nici el nu‑i chiar vreu savant în chimie. M‑a asig­u­rat că are o metodă infaili­bilă de copiat și că sun­tem amân­doi asig­u­rați. Nu-mi tre­buia mai mult de atât ca să-mi vină inima la loc – era pre­tex­tul per­fect ca să nu mai învăț și să mă las în mâinile iscusi­t­u­lui meu pri­eten. În seara dinain­tea tezei am făcut un mic atac de pan­ică – așa cum era de aștep­tat – dându-mi seama că mi-am pus toate sper­anțele doar în abil­itățile scam­a­torești ale lui Dorin, care era un băiat foarte inteligent dar nu foarte dori­tor de note mari. Din feri­cire la șapte­sprezece ani atacurile de pan­ică se sting repede.

A doua zi eram pregătit de copiat. Cred că aveam o moacă sus­pectă, dar din feri­cire Pia nu m‑a remar­cat. Tre­ceam drept un elev bun, aveam note mari, nu eram țintă bănuielilor sale prob­a­bil. Așa că ne-am așezat ca de obi­cei în băn­cile lab­o­ra­toru­lui și tot ca de obi­cei Pia ne‑a spus să punem cărțile și cai­etele sub masă. Dorin mi‑a zâm­bit com­plice și mi‑a șop­tit dis­cret: mi-am luat pantofii cu talpă epa! N‑am pri­ceput ce rel­e­vanță avea asta pen­tru teza de la chimie, așa că a tre­buit să-mi explice mai con­cret: n‑am cio­rapi, că tre­buie să tran­spir nițel în pantofi. În afară de even­tu­alul efect odor­izant, nu vedeam nici un avan­taj con­cret. Dorin avea însă totul bine plan­i­fi­cat: cu picioarele umede de la pantofii pur­tați fără cio­rapi a reușit să deschidă cartea pusă pe jos și să dea paginile până la subiec­tul care ne interesa. Apoi s‑a pus pe copiat. Pia ne supraveg­hea atentă, fără să bănuiască ce se petrece în lumea tălpi­lor epa. Eu i‑am dat un mic avans lui Dorin, apoi m‑am apu­cat să scriu și eu de la el, inver­sând nițel ordinea ideilor expuse și schim­bând pe ici, pe colo for­mu­la­rea. Totul a mers șnur. Dorin era genial. Îl iubeam.

A venit apoi, după o vreme, momen­tul rezul­tatelor. Pia ne‑a adus cai­etele de teză, le‑a pus pe colțul cat­e­drei și ne‑a invi­tat să ne luăm lucrarea. Am mers și eu, și Dorin. El luase 6, eu 9. Peste poate, mi-am zis. Am com­parat rapid cele două lucrări: la mine erau câteva adnotări cu roșu prin text, la el erau tăi­ate para­grafe întregi în semn că nu erau corecte. Eram con­ster­nat. Dorin mi‑a spus că nu‑l intere­sează, are un șapte și un opt la oral și‑i iese media sufi­cient de bună. Eu însă nu eram mulțu­mit doar cu resemnarea lui. Voiam drep­tate. Așa că m‑am ridi­cat și am spus că nu sunt mulțu­mit cu nota prim­ită. Pia m‑a privit sever de la înălțimea cat­e­drei înălțate pe un post­a­ment și mi‑a repli­cat că nu pot primi zece pen­tru că teza nu e per­fectă. “Dar eu nu vreau zece, vreau șase!” am stri­gat cu hotărâre. Colegii mă priveau con­ster­nați. Dorin mă trăgea de pul­pana vestonu­lui de uni­formă să stau jos și să tac. Eu, nimic. A venit bineînțe­les și între­barea: de ce vrei șase? “Pen­tru că am copiat de la Lucaci și el a luat șase, deci ori ia și el nouă, ori iau și eu șase!” Doamna Abramovici era interzisă. Îmi amintesc că s‑a înroșit put­er­nic la față și mi‑a stri­gat “ieși afară ime­diat!”. Am ieșit pre­cum iese din scenă un mare actor după ce a inter­pre­tat magis­tral partea cea mai grea a rolu­lui său. Eram atât de mân­dru de mine și de ver­ti­cal­i­tatea mea morală, încât nu-mi încă­peam în piele.

Astăzi înțe­leg în ce situ­ație peni­bilă am pus‑o pe biata pro­fe­soară. Îi puneam sub sem­nul între­bării corec­ti­tudinea și capac­i­tatea pro­fe­sion­ală în fața întregii clase, obligând‑o să admită că notele pe care le acordă nu se bazează pe o apreciere corectă. Ani mai târziu am aflat, prin inter­mediul bunicu­lui meu care o cunoștea, că Pia a fost con­vinsă că eu – ele­vul bun care stă în bancă lângă un altul mai puțin sil­i­tor – învățasem pen­tru teză și că Dorin copi­ase de la mine, dar că i‑a fost milă să‑i dea doi lui Dorin, așa că l‑a penal­izat la notă ca să nu‑i dea sat­is­facția de a lua un nouă nemer­i­tat. Rațion­a­men­tul ei era greșit, dar logic. Gândise cum ar fi gân­dit nouă din zece pro­fe­sori: ele­vul bun a învățat și a lăsat să copieze și pe alții. Ade­vărul era însă altul.

Mi-am petre­cut restul de timp până la pauza urmă­toare învârtindu-mă prin clasa goală – colegii rămăs­eseră în lab­o­ra­torul de chimie să con­tinue ora. Eram con­vins că voi fi acla­mat, săr­bă­torit ca un erou ce eram, primul care o învins­ese pe infricoșă­toarea Pia Abramovici. Tim­pul se scurgea îngroz­i­tor de încet pen­tru nerăb­darea mea. Mi-am com­pus o moacă supe­rioară și sig­ură de sine, m‑am suit cu fun­dul pe cat­e­dra din clasă și așa m‑au găsit colegii când s‑au întors de la lab­o­ra­tor. În mod stra­niu nu erau nici ovații, nici aplauze. Lumea tre­cea nes­imți­toare pe lângă ero­is­mul și moral­i­tatea mea. Dorin m‑a privit cu un aer deza­măgit, ca și cum mi-ar fi spus: nu puteai să-ți ții gura? Eram hotărât să explic și lui și oricui ar fi vrut să asculte cum e cu înal­tele mele prin­cipii morale, însă n‑am apu­cat pen­tru că atunci a intrat în clasă dirig­in­tele nos­tru, dom­nul Bar. A venit direct la mine, m‑a privit ca pe o curi­oz­i­tate și mi‑a spus doar atât: “Dragă, ești un bou!”

PS Doamna Abramovici a murit prin 2005, la o vârstă la care ar mai fi putut să se bucure de viață. Rân­durile de mai sus sunt o poveste amuzantă, dar toto­dată și o rev­erență plină de respect la adresa unui pro­fe­sor de cal­i­tate.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Sandel Bocaneala

    salut ! imi place blogul tau. imi amintesc si eu de d‑na Pia si tot la fel copiam si eu la chimie ca si colegul tau. am ter­mi­nat in '84


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu