Îi știți bine sau poate că, ca și mine, ați fă­cut parte din­tre ei: sunt cei care lu­crează în ma­rile mul­ti­na­țio­nale, în bănci, în lan­țu­rile de re­tail. O sumă de oa­meni care îm­pre­ună au al­că­tuit o bună parte a fai­moa­sei clase de mij­loc a Ro­mâ­niei, cea cu care po­li­ti­cie­nii de în­cli­na­ție li­be­rală s‑au lă­u­dat în dis­cur­su­rile lor prezentând‑o drept pro­pria cre­a­ție. Și cea pe care so­cial-de­mo­cra­ții se pre­gă­tesc s‑o spo­li­eze nițel. Des­pre ei și des­pre soarta lor aș vrea să vă vor­besc în cele ce ur­mează. Pen­tru că eu cred că viața lor se schimbă – deja se în­tâm­plă asta – într-un mod pe care cei mai mulți din­tre ei nu l‑au anticipat.

Pe la fi­nele ani­lor ‘90, când eco­no­mia de stat a Ro­mâ­niei era pre­gă­tită pen­tru dez­a­sam­blare pen­tru a fi vân­dută pe bu­căți, au în­ce­put să apară și ac­to­rii prin­ci­pali ai ope­ra­țiu­nii. Mai în­tâi băn­cile, pen­tru că ele tre­bu­iau să asi­gure fi­nan­ță­rile lo­cale și, ul­te­rior, dre­na­rea ba­ni­lor că­tre țara de ori­gine a ca­pi­ta­lu­lui. Apoi au ve­nit cor­po­ra­ți­ile mul­ti­na­țio­nale. Fi­rește, nu pu­teau să aducă și toată forța de muncă ne­ce­sară, așa că pen­tru par­tea de exe­cu­ție au fo­lo­sit ro­mâni. Au re­cru­tat, au an­ga­jat și au in­struit ti­neri care erau dor­nici de câști­gu­rile pro­mise de aceste mari com­pa­nii. Ce pu­tea fi mai gro­zav de­cât să câștigi cel pu­țin dublu față de cât îți ofe­rea un an­ga­ja­tor ro­mân, să în­veți bu­si­ness și să ai oca­zia să mergi în de­le­ga­ție în țări din Oc­ci­dent? To­tul a mers ca pe roate, cei mai si­li­tori din­tre ti­ne­rii ro­mâni au de­ve­nit mi­d­dle ma­na­geri, și-au per­mis cre­dite din care și-au luat ma­șini și case, pen­tru a‑și marca pu­blic sta­tu­tul proas­păt câști­gat. Eco­no­mia ro­mâ­nească mer­gea ca pe roate — to­tul creș­tea: vân­zări, cote de piață, pre­țuri. Ni­meni nu avea timp să se oprească și să se în­trebe din ce se pro­duce această bo­gă­ție, pen­tru că ma­jo­ri­ta­tea ve­ni­tu­ri­lor se fă­ceau (și se fac și azi) din co­merț și in­ter­me­di­eri, nu din producție. 

Băn­cile au ocu­pat un loc spe­cial. Dacă ajun­geai să lu­crezi într‑o bancă erai aran­jat, tre­buia doar să te adap­tezi cul­tu­rii in­terne a aces­tei caste și să per­for­mezi mi­ni­mal pe pos­tul pe care te aflai. Ro­mâ­nii au con­trac­tat cre­dite cu un ape­tit uriaș, toți do­rind să se în­da­to­reze pen­tru a bi­ne­me­rita de la eco­no­mia în creș­tere. Cu to­ții vi­sau case sau apar­ta­mente, ma­șini, ga­d­get-uri, pro­duse elec­tro­nice de ul­timă oră. Așa­dar ca să per­for­mezi într‑o bancă nu a ne­ce­si­tat un efort pro­fe­sio­nal prea mare. Lu­cru­rile se în­tâm­plau de la sine. Ție, ca an­ga­jat al băn­cii, îți rămâ­nea doar să în­ca­sezi bo­nu­su­rile ne­ve­ro­si­mil de mari, să be­ne­fi­ciezi de cre­di­tele spe­ci­ale pen­tru an­ga­jați, să pro­fiți de re­la­ți­ile pe care le aveai în do­me­niul ban­car și să aplici con­co­mi­tent la mai multe cre­dite cu ace­eași ga­ran­ție. Toți ba­nii ast­fel do­bân­diți se du­ceau pe sho­pping la Viena, Lon­dra sau Pa­ris, pe ul­ti­mul mo­del de Audi, pe casa în Cor­beanca, pe casă la munte.

Trep­tat s‑a for­mat un fel de castă a aces­tui tip de an­ga­jați. Au do­bân­dit un lim­baj pro­priu, pre­să­rat cu ter­meni ame­ri­cani de bu­si­ness, un stil ves­ti­men­tar dis­tinct și o fi­lo­zo­fie de viață pro­prie. Edu­cați la școala cor­po­ra­ți­i­lor in­ter­națio­nale, pen­tru cor­po­ra­tiști există câ­teva re­guli sim­ple: în afa­ceri nu există mo­rală sau etică, pro­fi­tul jus­ti­fică orice fel de com­por­ta­ment, mar­ke­tin­gul tran­șează jo­cul ce­re­rii și ofer­tei în fa­voa­rea ta dacă știi să minți mai in­ge­nios și mai mult de­căt cei­lalți, iar piața re­glează to­tul de aceea tre­buie s‑o con­tro­lezi. Aceste prin­ci­pii s‑au trans­fe­rat și în viața per­so­nală – even­tu­ala di­so­nanță cog­ni­tivă a ce­lor care aveau altă edu­ca­ție de acasă tre­buia re­dusă într-un fel sau al­tul, iar ca­lea cea mai sim­plă era re­nun­ța­rea la prin­ci­pi­ile mo­rale în fa­voa­rea bu­năs­tă­rii materiale. 

Îna­inte de a‑i ju­deca, mi-am pro­pus să‑i în­țe­leg. Cei mai mulți din­tre ei erau ti­neri pe la fi­nele ani­lor ‘90, pro­ba­bil năs­cuți după 1970, așa că nu apu­ca­seră să-și schi­țeze un plan de viață în tim­pul co­mu­nis­mu­lui. Re­vo­lu­ția i‑a prins pe la în­ce­pu­tul li­ce­u­lui, vre­mea când hor­mo­nii te țin mai ocu­pat de­cât gân­du­rile de vi­i­tor. N‑aveau pro­ba­bil un pro­iect clar pen­tru viața lor sau, dacă to­tuși îl aveau, era doar la în­ce­put — nu era nici prea greu, nici prea târ­ziu să re­nunțe la el pen­tru a în­cepe al­tul. N‑au apu­cat ast­fel să per­ceapă acea mi­nimă so­li­da­ri­tate umană care ne unea pe toți îm­po­triva re­gi­mu­lui, fă­cându-ne ast­fel ceva mai ge­ne­roși, ceva mai pre­o­cu­pați de la­tura noas­tră mo­rală și spi­ri­tu­ală. Au avut li­ber­ta­tea de a‑și in­venta pro­pria lor mo­rală, iar me­di­ile cor­po­ra­tiste i‑au în­cu­ra­jat să facă asta, influențându‑i în mod in­te­re­sat pen­tru a‑i trans­forma în slu­j­bași sârguincioși. 

Poate se în­țe­lege că îmi în­chi­pui cor­po­ra­ți­ile ca pe niște or­ga­ni­za­ții con­spi­ra­ți­o­niste, care pre­gă­tesc în taină pla­nuri ma­le­fice de ma­ni­pu­lare a ma­se­lor. Nici pe de­parte. Cor­po­ra­ți­ile au evo­luat de așa na­tură în­cât nu e ne­voie de con­spi­ra­ții – prin­ci­pi­ile lă­co­miei, ma­ni­pu­lă­rii și min­ciu­nii sis­te­ma­tice sunt scrise deja în co­dul lor ge­ne­tic. Cei ce le con­duc, ca și cei care lu­crează în ele, nu tre­buie de­cât să simtă rit­mul și di­rec­ția. Res­tul vine de la sine.

După 2008 eco­no­mia mondi­ală a in­trat în re­ce­siune. N‑am idee dacă există o ie­șire din această stare sau dacă de fapt e sem­nul unei schim­bări mai pro­funde. Eu aș în­clina spre a doua va­ri­antă. Dar ceea ce văd des­tul de clar în eco­no­mia ro­mâ­nească este ten­dința cor­po­ra­ți­i­lor de a‑și re­pa­tria ve­ni­tu­rile re­a­li­zate. Cum pot face asta? Prin bănci, de­si­gur, doar că miș­că­rile mari de ca­pi­tal prin sis­te­mul ban­car sunt prea vi­zi­bile și pot ge­nera dis­cu­ții po­li­tice. Există o me­todă mult mai sim­plă și mai in­ge­ni­oasă, la care ni­meni nu poate obiecta: sha­ring ser­vi­ces. Re­țeta e sim­plă: se alege o țară con­ve­na­bilă din punct de ve­dere eco­no­mic și fi­nan­ciar și se sta­bi­lește că o anu­mită func­țiune a cor­po­ra­ției se în­de­pli­nește de că­tre un cen­tru re­gio­nal din acea țară, pen­tru toate ope­ra­țiu­nile din ță­rile re­giu­nii res­pec­tive. Pare sim­plu, efi­cient, logic. 

Ce în­seamnă asta în prac­tică? Re­du­ceri de per­so­nal în ce­le­lalte țări ale re­giu­nii, trans­fe­ra­rea ve­ni­tu­ri­lor că­tre cen­trul re­gio­nal pen­tru a plăti ser­vi­ci­ile pres­tate. Cor­po­ra­ți­ile au în­ce­put cu IT-ul, pen­tru că e cel mai sim­plu de re­a­li­zat. A ur­mat fi­nan­ci­a­rul și achi­zi­ți­ile. Fa­bri­cile ro­mâ­nești sunt trep­tat trans­for­mate în pro­du­că­toare de se­mi­fa­bri­cate, de obi­cei prima parte a pro­ce­su­lui de pro­duc­ție, cea care con­sumă cea mai mare parte din ener­gie și po­lu­ează cel mai mult. Res­tul fa­bri­ca­ției se în­tâm­plă în fa­brici mo­derne și eco­lo­gice din vest. După care pro­du­sul fi­nal e adus în Ro­mâ­nia pen­tru con­sum. Cor­po­ra­tiș­tii ro­mâni au în­ce­put să fie mai pu­țin fe­ri­ciți. Lo­cu­rile de muncă în­cep să dispară. 

Unii au fu­git că­tre com­pa­ni­ile ro­mâ­nești, dar acolo îi aș­teaptă os­ti­li­ta­tea ce­lor care n‑au tre­cut prin cor­po­ra­ții, deci au avut ve­ni­turi mai mici și i‑au in­vi­diat ani de zile. Din prima zi fos­tul cor­po­ra­tist este în­tâm­pi­nat cu tex­tul “noi sun­tem fle­xi­bili, nu merg aici re­gu­lile de mul­ti­na­țio­nală”. În tra­du­cere li­beră: adap­tează-te la ha­o­sul nos­tru sau dis­pari de aici. În fața aces­tei agre­siuni di­recte, cor­po­ra­tiș­tii au în­cer­cat să ri­pos­teze prin cu­noș­tin­țele lor, dar au des­co­pe­rit cu­rând că nu le sunt de fo­los. Pen­tru că nu au în­țe­les te­o­ria din spa­tele in­stru­men­te­lor cu care ope­rau în cor­po­ra­ții, le este (aproape) im­po­si­bil să se adap­teze în com­pa­nii mai mici. Au des­co­pe­rit ast­fel un ade­văr trist: cor­po­ra­ți­ile care i‑au for­mat nu i‑au in­struit, ci i‑au dresat. 

Al­ții au ales ca­lea ca­ni­ba­lis­mu­lui. Au re­nun­țat la so­li­da­ri­ta­tea de castă și sunt gata să‑l sfă­șie pe cor­po­ra­tis­tul de lângă el pen­tru a‑i lua lo­cul sau pen­tru a se asi­gura că acela pleacă și el rămâne. Ni­mic nu e in­ter­zis în această ghe­rilă in­ternă. Pen­tru orice com­por­ta­ment se poate găsi o jus­ti­fi­care cor­po­ra­tistă și, vai!, cât de bo­gată e pa­leta de min­ciuni pe care ma­rile com­pa­nii a inventat‑o ca să-și mas­cheze pro­pria ne­sim­țire și lă­co­mie! Ceea ce e și mai trist este că chiar cor­po­ra­ți­ile res­pec­tive au în­cu­ra­jat acest ca­ni­ba­lism – dacă păs­trezi în Ro­mâ­nia doar oa­meni de vân­zări și mar­ke­ting, ce pro­fil mai bun ai pu­tea că­uta de­cât cel al omu­lui lip­sit de scru­pule, gata să-și vândă pri­e­te­nii pen­tru un co­mi­sion mai mare? Lupta din­tre ca­ni­bali e în plină des­fă­șu­rare. Dacă nu mă cre­deți, întrebați‑i pe cei care sunt încă pe aceste baricade.

Prea pu­țini au re­u­șit să plece că­tre vest. Nu ne­a­pă­rat cei mai pro­fe­si­o­niști, nici cei mai vir­tu­oși. Cei mai no­ro­coși, dintr-un anu­mit punct de ve­dere. Ilu­zia Oc­ci­den­tu­lui os­pi­ta­lier și abu­n­dent se ri­si­pește în fi­e­care zi. Nu‑i greu să con­stați că, ori­cât de mult te-ai stră­dui și ori­cât de bun ai fi din punct de ve­dere pro­fe­sio­nal, ai fost, ești și vei rămâne un străin. Poate doar co­piii tăi, cres­cuți și edu­cați acolo, să aibă șansa de a scăpa de acest stig­mat. Pre­țul pe care tre­buie să‑l plă­tești este re­nun­ța­rea la ră­dă­cini. Unii reușesc.

S‑a vor­bit cân­dva des­pre de­cre­ței, ge­ne­ra­ția de co­pii care s‑a năs­cut ime­diat după 1965, când Ceau­șescu a ve­nit la pu­tere și a do­rit să mar­cheze ide­ile sale na­țio­na­liste printr‑o creș­tere po­pu­la­țio­nală. In­ter­zi­când avor­tul, co­mu­niș­tii de atunci au for­țat multe fa­mi­lii să aibă co­pii chiar dacă nu i‑au pla­ni­fi­cat. După câ­țiva ani lu­cru­rile s‑au re­glat, oa­me­nii au în­ce­put să în­țe­leagă că nu se mai pot bi­zui pe avort ca so­lu­ție la o sar­cina ne­do­rită, dar va­lul de co­pii năs­cuți atunci s‑a pro­pa­gat de‑a lun­gul tim­pu­lui și a ge­ne­rat multe alte con­se­cințe so­ci­ale. În mod si­mi­lar, cor­po­ra­tiș­tii de azi sunt vic­ti­mele unui sis­tem în schim­bare, care schimbă ma­ca­zul din mers și îi aruncă din mers pe cei care nu se pot agăța de tre­nul care go­nește ne­bu­nește. Cei care re­zistă vi­te­zei nu sunt ne­a­pă­rat câști­gă­to­rii – tre­nul ca­pi­ta­lis­mu­lui se în­dreaptă că­tre un loc în­tu­ne­cos, des­pre care tot mai mulți spun că ar fi de fapt o prăpastie.

Cine știe?!?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Cristina Ciobanu

    Ex­ce­lenta analiza !
    si totusi,
    Le­t’s do something !


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.