Eu cred că atunci când nu accepți decât un singur tip de muzică și când orice altceva ți se pare neinteresant, e un semn că n‑ai prea înțeles latura spirituală a acestei arte. Să rămâi fixat într‑o singură categorie de ritm, într‑o singură zonă de exprimare, e un păcat pentru propria ta cultură muzicală. N‑aș vrea să fiu greșit înțeles: nu spun prin asta că orice manifestare sonoră este demnă de apreciere. Când spun muzică mă refer la arta muzicală, la creația de valoare, la actul artistic prin care comunici emoții, mesaje. Mă refer la calitate, nu la producțiile de showbiz.
Ca să-mi argumentez punctul de vedere vă propun o incursiune în lumea tango-ului, acolo unde el se întâlnește cu alte stiluri muzicale: fusion tango. Sper să vă conving că muzica de calitate se poate întâlni indiferent de culturile locale, de mode și tendințe temporare. În cazul nostru tango-ul rămâne pasional, chiar și atunci când este mixat cu orice alt stil…
Mai întâi Gotan Project — un grup care mixează tango-ul cu elemente din muzica electronică:
Apoi un clip despre fuzionarea dintre tango și R&B:
Evident, tango-ul merge perfect în combinație cu jazz-ul:
Ceva mai surprinzător poate, tango-ul poate fi o modalitate de reinterpretare a unor piese clasice de rock:
Sau cu ritmuri de rock mai recente:
Electrotango? De ce nu…
Ar fi fost, nu‑i așa, păcat să lipsească întâlnirea dintre tango și blues:
Și un mariaj fericit între două culturi vecine: tango și bossanova.
El Maestro Paco ne arată cum se combină tango și flamenco:
15:05
Cred că, ceea ce spui tu întru început e valabil pentru orice zonă de fiinţare, vieţuire: ideatică sau faptică. Când nu accepţi decât un singur set de idei, şi acelea fixe, când crezi că lucrurile pot fi făcute doar într-un singur fel, şi acela musai al tău, e semn că nu prea ai înţeles cum e cu viaţa. Te zbaţi între clişee şi prejudecăţi cu un aer victorios, care nu‑i, îndrăznesc să spun, decât păcatul de a nu‑i acorda vieţii miraculoasele forme de exprimare, altele decât ale tale, ceea ce nu înseamnă neapărat mai bune sau mai rele, ci doar faptul că se poate trăi şi altfel. Şi de aici încolo se poate naşte toleranţa, modestia şi libertatea.
20:05
Și totuși, dacă în privința opiniilor sociale și politice ni se impun standarde de gândire care pun diversitatea în centrul atenției, în materie de emoție artistică nu există nici un fel de ghidare. Societatea modernă spune că trebuie să acceptăm punctul de vedere al homosexualilor, al oponenților politici, al concetățenilor noștri. S‑a inventat chiar și termenul de “politically correct” pentru modalitățile în care ne expunem punctele de vedere. Doar în domeniul artei am rămas fără nici o regulă pentru diversitate, nu ni s‑a spus ce este “artistically correct”. Suntem dresați civic și politic, dar nu și artistic. De aceea ni se pare normal să fim prozeliții unui gen de muzică, al unui anume artist, al unui anume curent. Nu avem argumente, nu ni se oferă educația pentru a judeca actul artistic, ci suntem încurajați a ne fixa obsesiv într-un șablon cultural: maneliști, hip-hoperi, rockeri, depeșari…
Și nu te poți împiedica să nu te întrebi de ce trebuie să gândim “politically correct”, dar nu avem nevoie să fim “artistically correct”.