Privind spre trecut

Studiez de un timp încoace câteva sta­tis­tici legate de blog, ca să-mi dau seama cum reacționează cei care mă vizitează. Nu am intenția de a alege subiecte care să placă pub­licu­lui — în repetate rân­duri am spus că îmi dis­place ideea de a scrie ceea ce alții vor să citească – dar mă intere­sează să știu de ce primesc sau nu comen­tarii pe diverse teme. De curând Alice m‑a invi­tat să comentez deschis aceste anal­ize. Ceea ce, iată, fac acum și aici.

Mai întâi despre paginile viz­itate. N‑aș putea spune că există o car­ac­ter­is­tică anume a tex­telor citite. Lumea citește în mod aprox­i­ma­tiv egal ceea ce scriu. Subiectele mai vechi, impor­tate din blogul vechi, sunt desigur mai puțin lec­turate, deși sunt acolo câteva texte la care țin foarte mult, nu atât pen­tru reușita scri­i­turii, cât pen­tru subiectele abor­date. Totuși există două arti­cole care ies din rând: Un sil­vicul­tor ade­vărat și Javre șî cățeluși. Primul are un record de 106 vizite, care se explică prin fap­tul că am evo­cat în acele rân­duri un coleg de liceu care din păcate a murit – cum în curând se vor împlini 30 de ani de la ter­minarea liceu­lui, blogul meu e în atenția foștilor colegi și așa se explică pop­u­lar­i­tatea mare a aces­tui arti­col. Al doilea este ceva mai departe (84 de afișări), dar este de fapt un text despre prob­lema câinilor comu­ni­tari, care stârnește multe pasi­uni. Ast­fel de pasi­uni au pro­dus prob­a­bil numărul mare de vizite.

Cât despre comen­tarii, numai de bine Smile. Viz­ita­torii mei sunt în genere foarte silențioși. Nu au păreri sau, dacă le au, nu și le prea exprimă. Dintr-un total de vreo 5500 de afișări, de-abia am vreo 340 de comen­tarii. Asta înseamnă că doar vreo 7% din vizite sunt con­sem­nate printr-un comen­tariu. Să nu uităm că aproape la toate comen­tari­ile am dat un răspuns. Asta ne duce la și mai puține comen­tarii ale viz­ita­to­rilor – prob­a­bil undeva în jur de 3–4%. Foarte puțin. De ce? E o între­bare pe care mi-am pus‑o ade­sea.

Se spune că sta­tis­ti­cile sunt făcute pen­tru a‑ți spune totul, ascun­zând totuși esențialul. M‑am gân­dit că poate scriu prea con­cluziv, închis, poate nu las loc de comen­tarii sau, mai bine spus, tex­tul meu nu invită la comen­tarii. În con­tra­partidă m‑am gân­dit să for­mulez între­bări deschise la finele arti­colelor, dar am renunțat deo­cam­dată la idee. Am un simț al ridi­colu­lui exagerat de ascuțit și mi se pare că un arti­col care se încheie cu o între­bare, dar care nu e urmat de nici un răspuns, e extrem de jal­nic.

O altă posi­bilă cauză este că nu scriu despre subiecte friv­ole. Arti­colele mele sunt poate prea serioase, prea real­iste, prea încheiate la toți nas­turii. Oamenii au obosit de vești eco­nom­ice proaste și de anal­ize politice. Citesc, poate nici măcar inte­gral, dar în nici un caz nu comentează ast­fel de texte. E o formă de lehamite gen­er­ală: știm că lucrurile stau rău, dar nu vrem să vor­bim despre asta și nici să comen­tăm în vreun fel, preferăm să cre­dem că lucrurile se vor rezolva de la sine. Am încer­cat să reacționez deschizând și alt­fel de subiecte: episoad­ele săp­tămâ­nale Mia bella musica, pove­stiri și imag­ini din micile mele excur­sii și călă­torii. Deo­cam­dată nu simt o reacție poz­i­tivă.

Două texte au ieșit din rând în priv­ința comen­tari­ilor. Pe primul loc, cu 21 de comen­tarii, este arti­colul Javre și cățeluși. Mai multe per­soane s‑au simțit datoare să-și puncteze opini­ile, deși tex­tul meu nu era în favoarea nici unei părți, mai degrabă am dorit să sub­lin­iez cât de departe sun­tem de a găsi o soluție accept­abilă prin această polarizare intran­si­gentă. Al doilea text care a primit mai multe comen­tarii este cel despre Roșia Mon­tană, unde m‑am declarat împotriva proiec­tu­lui minier și am expus și motivele pen­tru care cred că e mai bine să nu exploatăm acel aur. Impre­sia mea este că, în ambele cazuri, este vorba de subiecte pe care anu­mite per­soane le urmăresc cu metic­u­loz­i­tate și nu ratează ocazia să își expună opini­ile. Nu insin­uez că ar fi plătiți să o facă, deși cir­culă și ast­fel de vari­ante, ci cred că sunt extrem de îndâr­jiți în a‑și expune par­ti­zanatul în favoarea unei anu­mite opți­uni.

Îmi pro­movez blogul printr‑o pag­ină de Face­book. Asta e și bine, e și rău. E bine pen­tru că mulți viz­ita­tori vin pe această fil­ieră – rețelele sociale sunt la modă, toată lumea petrece tim­pul pe Face­book, așa că dacă nu ești acolo, nu exiști. E rău pen­tru că Face­book a inven­tat butonul acela stu­pid numit Like, iar unii din­tre cei ce citesc arti­colele se mulțumesc să‑l apese în semn de apreciere. E ok, nu spun că nu mi-aș dori asta deloc, doar că în spatele aces­tui Like nu știu ce le‑a plă­cut: subiec­tul, abor­darea, stilul? E o formă sim­plistă de a reacționa, care ține loc de comen­tariu, dar care nu iniți­ază nici un dia­log.

Toate ideile de mai sus nu au ros­tul de a crea strate­gii de mar­ket­ing pen­tru a atrage mai mulți viz­ita­tori. Nu vreau să fac nimic com­er­cial pe acest blog. Îmi doresc însă viz­ita­tori și inter­acți­une cu cei care mă citesc, o val­i­dare sau inval­i­dare din partea lor, un semn că tex­tele mele i‑au miș­cat puțin, că cel puțin i‑au deter­mi­nat să ridice o sprânceană și să-și pună între­bări. La care apoi au cău­tat răspun­suri. Pe care le împărtășesc cu mine și cu ceilalți care citesc acest jur­nal de bord.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Mulţumesc. O să revin cu un comen­tariu.

  2. Cristina Ciobanu

    Uite, nu mai apas pe butonul stu­pid cu "like".
    Dar iti mar­turis­esc ca imi place sa te citesc pen­tru ca simt ca nu regizezi si rar mai gas­esti in ziua de azi oameni dis­pusi la un dia­log real fara sa fie agre­sivi sau mis­to­cari …
    Numai ca eu cred si con­stat pe propria-mi piele ca vor­bim prea mult si facem prea putin. De aceea nu raspund sau nu comentez preferand sa stau in ate­lier si sa FIU.
    Mai len­evesc, recunosc cin­stit, mi-ar fi dor sa scriu, dar de cate ori incep ceva real­izez ca altcineva deja a scris ceea ce eu gan­deam sau visam, asa ca ma bucur ca sun­tem impre­una in cam­pul infint al ideilor si zbur­dam ca niste iepurasi albi pan­diti de lupi.hi hi hi

    • Sorin Sfirlogea

      Ca să facem mai mult, tre­buie întâi să fim sufi­cient de mulți cei care cre­dem că tre­buie făcut ceva. Nu cred că s‑a ajuns la momen­tul acela. Sau poate nu știu eu cum pot fi oamenii urniți din loc pen­tru a acționa. Așa că, deo­cam­dată, doar vorbesc.

  3. Mihaela

    E o bucurie sa citesc ce scrii tu, dar am asa de putin timp… Eu incerc sa fiu si ca tine si ca Ionel — sil­vicul­torul cel ade­varat; in ace­lasi timp, fac mas­ter la Timisoara si agri­cul­tura la Rapolt. Si intru in sesiune, cand grad­ina mi‑e plina de buruiana. Tine‑o tot asa… cu scrisu`.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu