S‑a încheiat bacalaureatul și treptat se vor stinge și ecourile sale. România a mai produs două sute de mii de tineri trecuți prin sistemul de învățământ liceal, dar doar vreo nouăzeci de mii au luat examenul de maturitate. Ceilalți rămân să protesteze, frustrați de a fi avut ghinionul apartenenței la o generație pentru care s‑a dorit proba adevărului. Alții, din generațiile anterioare, n‑au fost mult mai pregătiți sau mai deștepți — lor de ce li s‑a îngăduit accesul la facultate?
Privită din perspectiva asta, problema bacalaureatului relevă niște incorectitudini. Însă nimeni din clasa politică nu are interesul să spună că incorectitudinea nu s‑a produs acum, ci în mulții ani dinainte, când nimănui nu i‑a păsat de deteriorarea sistemului de învățământ. În respectabilă ei prostie de inspirație iliesciană, Abramburica Andronescu crede că soluția corectă este să continuăm ca și până acum, ascunzând capul în nisip și acordând diplome pe bază de cantitate, nu de calitate.
Privită din perspectiva societății, încă o sută de mii de tineri au încheiat școala fără bacalaureat, iar ei vor îngroșa masiv rândurile șomerilor. Cărora — după cum ne învață teoria socialistă promovată de USL — trebuie să le acordăm sprijinul nostru prin ajutorul de somaj. Citeam undeva, nu mai știu unde, că asta va costa România încă 35 de milioane de euro anual — habar n‑am dacă e un calcul corect, dar e sigur că în loc să producă, acești tineri vor consuma. Nu‑i vorbă, chiar și o parte a celor care vor merge la facultăți vor ajunge peste câțiva ani în aceeași situație. Presiunea pe bugetele sociale crește cu fiecare an și nu cred că va dura mult până când se va ajunge la măriri de taxe și impozite pentru a face față acestor nevoi.
Merg pe stradă în fiecare zi și văd un milion de lucruri care ar trebui făcute. Parcuri care au nevoie de curățenie, copaci uscați care trebui tăiați, gunoaie care trebuie strânse, spații verzi care ar trebui săpate și îngrijite. Sunt cămine de bătrâni unde e nevoie de ajutor. Asta ca să mă rezum doar la interiorul orașelor. Oare cum ar fi dacă ajutorul de somaj s‑ar acorda doar dacă asistatul are o prestație de optzeci de ore pe lună de muncă în folosul comunității? Să ne imaginăm o companie de stat care organizează aceste activități, unde cei ce doresc ajutorul de șomaj se prezintă, iar suma se acordă proporțional cu munca prestată. Ar fi atât de complicat? Desigur, ar apărea imediat și corupția aferentă: dai funcționarului public zece la sută din ajutorul de șomaj și el ți‑l acordă fără să prestezi nici o muncă. Dar pentru astfel de practici se pot găsi soluții de control…
Aș face pariu că mulți din actualii asistați ar renunța la ajutor. Pentru că le e lene, pentru că “nu se merită”. Se merită numai să stai degeaba și să ți se dea. De pildă o mare parte din comunitatea rromă, asistată masiv din punct de vedere social, ar încerca să obțină banii fără muncă, iar dacă n‑ar reuși ar renunța la sume, plângându-se apoi că ei nu sunt ajutați. Dar asta n‑ar fi o problemă, pentru că s‑ar face economii la fondurile respective. Care ar putea fi redirectate în educație, în școli de calificare profesională. În orice e folositor. Nemaivorbind că munca prestată ar fi și ea binevenită — orașele noastre au nevoie de ceva mai multă îngrijire.
Adică, întreb și eu, suntem așa de bogați încât ne permitem să acordăm ajutoare pentru frecat menta? Suntem așa de prosperi încât ne permitem să încurajăm statul degeaba?
11:07
Ok, vor trebui angajati multi ca sa faca hartii de tot felul pentru toti cei despre care spuneam , dar m‑ai “taiat”…
Cand emitem idei ne gandim cum se vor putea implementa, eu sunt o fire practica.
Nu mai intru in polemici, poate mai tarziu.
Acum ma gandesc ca am pictat degeaba o viata intreaga, cand puteam mai bine sa fac clatite sau sa vand castraveti.
9:07
Nu cred in teoria ta ca somerii ar trebui sa munceasca in folosul comunitatii, la urma urmei ei au platit pt ajutor, dar sunt de acord ca toti delicventii si evazionistii ar putea face asta.
Daca un profesor sau un arhitect, care si-au tocit coatele la invatat sunt disponibilizati pur si simplu, nu cred ca ar trebui dusi la maturat strada, sau la strans gunoiul, nu crezi ca e un pic la extrema masura asta? Sa presupunem ca un om la 60 de ani e somer, are o discopatie lombara si e si umilit ca trebuie sa stranga frunze.
9:07
Te duci prea departe cu implementarea unei astfel de idei. Firește că nu se poate cere celor bolnavi să facă munci fizice, nu mă gândesc la un sistem nemilos și nedrept. Ideea mea nu e de pus în practică așa cum e formulată aici — e doar o expunere de principii — dar cu puțină bătaie de cap ar putea fi imaginat un sistem funcțional care să pună la treabă pe toți cei care scuipă semințe în fața blocurilor, trăind din ajutoare de șomaj, muncă la negru și diverse mici furtișaguri. Prin orașele mari sunt destui din ăștia, probabil că știi asta. Iar cei ce au o calificare poate ar putea face ceva în concordanță cu priceperea lor, întotdeauna este nevoie de cineva care are dorința de a ajuta, de a fi folositor.
Ce mă indignă pe mine este atitudinea asta de milogi a multor români, care toți așteaptă să li se dea, să li se facă, deși sunt perfect apți de muncă. Cultivăm conceptul că datoria statului este să dea, iar a cetățeanului să ceară și să se simtă bine.