Mă și mir că până acum nu am afirmat acest lucru despre mine: sunt monarhist. Se prea poate să fii menționat ceva, prin vreun articol mai vechi, dar mă simt vinovat că nu am spus‑o până acum clar și răspicat. În vremurile de azi, când suntem chemați să alegem între un mitocan și un cabotin — pentru că oricât ne-am ascunde, nu e doar un referendum, ci o adevărată alegere — aș fi preferat să avem stabilitatea și demnitatea pe care doar monarhia ne-ar fi putut‑o da.
N‑am devenit monarhist peste noapte. Probabil că prima sămânță a pus‑o bunicul meu prin poveștile lui despre România antecomunistă, în care întotdeauna menționa plin de respect numele regelui ca pe un reper moral și politic. Imaginea asta mergea în totală contradicție cu ceea ce ni se spunea la istorie — povestea aceea stupidă despre fuga regelui cu nu știu câte vagoane de aur, opere de artă și alte bogății. Sunt convins că n‑a plecat cu mâna goală, dar să nu uităm că familia regală de Hohenzollern nici n‑a venit cu mâna goală. Din câte știu eu toate domeniile regale, toate averile pe care casa regală le deținea au fost cumpărate de‑a lungul timpului cu bani cinstiți sau acordate oficial de statul român și nu luate cu japca, așa cum s‑a întâmplat cu multe averi pe vremea comuniștilor. Cred că există și dovezi în acest sens, doar că nimeni nu vrea să le scoată la lumină pentru că regele Mihai I ar putea deveni un competitor serios al celor ce aspiră la fotoliul din Cotroceni.
După ’89 l‑am auzit mai întâi pe Coposu și pe Rațiu susținându‑l vehement pe rege șî declarând că legal vorbind România este încă un regat. La fel am considerat și eu — actul de abdicare semnat sub presiunile rușilor — nu poate fi considerat drept un act de voință nici al regelui, nici al poporului. Că toată propaganda ulterioară a convins românii să aibă o imagine proastă despre propriul lor rege, e doar rezultatul ocupației sovietice, ajutate din plin de colaboraționiștii locali. Acum, chiar dacă le spui adevărul, românii continuă să se agațe de imaginile șablonarde ale manualelor de istorie comuniste, cu toate că unii dintre ei nici nu le-au mai prins ca material didactic în școală.
M‑am întrebat adesea de ce preferăm să riscăm alegerea unui președinte nepotrivit pentru România, în loc de a accepta un monarh în fruntea noastră. Nu știu răspunsul. Poate pentru că sunt mulți cei care spun că regele vine să își reia bogățiile, că nu e din partea lui decât un interes economic. Probabil că aceia nu l‑au privit în ochi pe rege: un om la nouăzeci de ani, cu profilul moral demonstrat în mulții săi ani de exil, ar trebui să beneficieze de mai multă încredere din partea noastră. Se spune că principesa Margareta este nepotrivită ca regină — aș putea cădea de acord cu asta, mai ales că desemnarea ei ca succesor la tron se pare că s‑a făcut prin exceptarea de la regulile casei de Hohenzollern, dar sunt încredințat că s‑ar putea soluționa această dilemă. Se obiectează asupra prezenței lui Radu Duda în familia regală, acuzat fiind că a fost colaborator al securității și că a avut o ascensiune prea rapidă ca grad militar. Eu văd că, în calitatea sa de fost actor, domnul Duda joacă rolul vieții lui, iar până acum nu și‑a dat prea tare în petic, poate doar cu excepția candidaturii la președenție care mi s‑a părut o totală prostie.
În seara asta TVR1 a difuzat un documentar despre regele Mihai, cu prilejul a 85 de ani de la suirea sa pe tron. M‑am bucurat să văd că i se acordă respectul care i se cuvine. M‑am întristat totodată să văd secvențele în primă difuzare cu refuzul regimului Iliescu de a‑i acorda viză de acces în România, în 1994. Scenele erau umilitoare pentru noi ca popor — un individ de la poliția de frontieră susținea sus și tare că regele nu are viză de intrare, iar la insistențele lui Dinu Patriciu (pe atunci tânăr parlamentar liberal) de a i se acorda pe loc, răspunsul era “nu în acest caz”. Regele și regina au fost suiți înapoi în avion și expediați rapid, ca niște paria.
Indiferent ce s‑ar spune despre actuala familie regală, eu rămân la convingerea că românilor le-ar fi de folos un reper de comportament și moralitate așa cum a fost și este regele Mihai. În frământările continue ale clasei politice, dornică de a ajunge la putere cu orice mijloace, un rege ar fi punctul de echilibru care ar putea împiedica derapajele pe care le-am văzut în ultimii ani, o voce care să reamintească în mod constant despre valorile în care ar trebui, de fapt, să credem cu toții.
De curând regina Elisabeta a Marii Britanii — unul dintre cei mai respectați monarhi ai lumii — a sărbătorit jubileul de diamant, 60 de ani de domnie. Iar regele Mihai a fost așezat în dreapta ei, probabil ca semn de prețuire pentru demnitatea cu care s‑a purtat întotdeauna și loialitatea față de țara sa. Uitându-mă la fotografia aceea de grup a monarhilor lumii mă gândesc că acela e locul unde aș vrea să văd România reprezentată. Mă gândesc că altfel ne-ar privi întreaga lume dacă în fruntea noastră ar fi un om de talia regelui Mihai șî nu un bătrân stalinist sau un marinar bețiv sau, foarte probabil în curând, un profesoraș de istorie bombastic și narcisist.
Adaug la final discursul regelui în Parlament, cu ocazia împlinirii a 90 de ani. Un exemplu de modestie, bun simț și patriotism adevărat.
15:07
SUNT MONARHIST- SIMPLU- TRĂIASCĂ REGELE- JOS REPUBLICA SI PRESEDINTII RUSINII
10:07
http://www.cotidianul.ro/neagu-djuvara-printul-nicolae-ar-putea-fi-viitorul-rege-145271/
Probabil , daca va fi posibil, desi nu cred.