Ca orice bărbat care se apropie de cincizeci de ani și care a renunțat la boemia juvenilă a dezordinii studiate, am dezvoltat și eu o formă de pedanterie masculină în privința obiectelor pe care le folosesc zi de zi. Recunosc, scrupulozitatea mea nu se extinde asupra tuturor acestora, ci mai cu seamă a celor ce-mi aparțin personal prin utilizare — se știe că posesia reprezintă 99% din dreptul de proprietate. Pe de altă parte trebuie să las loc pentru viitoare pedanterii, ca o evoluție firească a meticulozității specifice vârstei, altminteri ce ticuri voi căpăta peste cinci ani sau peste zece?
Între toate obiectele asupra cărora se extinde actuala mea minuțiozitate, hainele ocupă un loc aparte. Și asta pentru un motiv foarte simplu — în ciclul utilizării lor zilnice intervin inevitabil două etape care se sustrag controlului meu riguros: spălatul și călcatul. Dacă prima operație are un parcurs prestabilit și predictibil — pus în coșul de rufe, băgat în mașina de spălat, uscat — a doua conține o doză de incertitudine care se contrapune flagrant nevoii mele de organizare. Și cum ambele etape intră în jurisdicția lui Carmen — eu fiind bucătarul familiei — în mod inevitabil apar inconsistențe conjugale.
În primul rând ar fi disponibilitatea unui obiect de îmbrăcăminte. Nu știu dacă vă este cunoscută senzația aia de dispariție, când știi că ai dat la spălat de mult un tricou sau un pantalon, dar e imposibil să‑l mai găsești. La rufe de spălat nu e. La uscat nu e. În coșul cu rufe de călcat nu e. Prin dulap nici atât. Nici în celălalt dulap. Pe măsură ce căutarea se derulează, crește în tine sentimentul că acel obiect și nu altul era cel mai potrivit din punct de vedere vestimentar pentru ziua care tocmai începe. Desigur, există instituția întrebării consoartei. Pentru cei care înțeleg cum funcționează o căsnicie nu mai e cazul să precizez că în nouă cazuri din zece primești un răspuns din categoria: da’ de ce îți trebuie tocmai acum? îmbracă-te și tu cu altceva… Iar în restul de situații ți se spune: de unde să știu eu? Nu este exact ceea ce ți-ai fi dorit să auzi — e adevărat — și nu face decât să sporească încăpățânarea de a‑l găsi. Eu însă nu cad în astfel de capcane ieftine. Cu atât mai mult cu cât, la ora la care eu mă îmbrac, Carmen e undeva în drum spre servici și nu răspunde la telefon când șofează nici s‑o pici cu ceară. Așa că fac ceea ce orice bărbat cu personalitate ar face: mă îmbrac cu altceva din proprie inițiativă.
În cursul operațiunii de îmbrăcare există desigur momente de răscruce. Probabil cel mai important este cel al desfacerii șosetelor rulate: în acel moment devin ușor religios și încep să mă rog pentru potrivirea celor două șosete, știind că rata de divorț în rândul ciorăpărimii este una foarte ridicată. Dacă totuși nu am norocul de a se potrivi între ele, nu e totul pierdut. Prima măsură de corecție este cât se poate de simplă — jumătate din sertarul meu de ciorapi este plin cu șosete burlace, triste și desperecheate, care abia așteaptă să fie recombinate cu cineva care măcar aduce cu modelul lor. Șansele de reușită nu sunt foarte mari, de aceea aproape întotdeauna se trece la etapa a doua: căutarea perechii potrivite între celelalte șosete rulate. Desfăcându-le, pot constata cu ușurință că există și alte cazuri de nepotrivire de model și caracter, dar nici unele nu sunt din categoria pe care o caut eu. Așa se ajunge la varianta disperată: caut prima pereche care are același model și mă rog să aibă o culoare care să nu mă forțeze să mă îmbrac cu altceva. Pentru necunoscători, pot să dau și un sfat prietenesc: nu vă cumpărați doar câte o pereche de ciorapi, ci câte șapte-opt, ca să creșteți șansele de a găsi două șosete identice. Inteligent, nu?
Abia acum îmi dau seama că am sărit direct la îmbrăcat și am uitat momentul important al reîntoarcerii hainelor în dulap. Metoda aplicată de Carmen e foarte simplă: le pune sub formă de teanc pe fotoliul de la calculator, adică locul meu preferat de acasă. Ca să mă pot așeza nu am decât opțiunea logică de a le pune la locul lor. Game, set and match pentru Carmen. Dar, în spiritul masculin binecunoscut, uneori — spre întotdeauna — nu am chef exact în acel moment să ordonez haine, așa că am dezvoltat o tehnică subtilă de evitare: le iau de pe fotoliul meu și le pun pe canapeaua din living, declarând astfel ferm că nu mă las manipulat. Aparent învinsă de fermitatea principiilor mele, Carmen decide să le așeze ea în dulap. Și abia aici intervine dezastrul. O precizare se impune: ca să-mi simplific viața mi-am împărțit sertarele dulapului de haine într-un mod ordonat — ciorapii stau într-un loc, lenjeria în altul, tricourile sunt separate de îmbrăcămintea sport pentru sală și de pijamale — bref, totul e așezat pe categorii bine definite și absolut logice. Pentru mine. Pentru Carmen, nu prea. Așa că trebuie din când în când să fac permutări de haine: să iau ciorapii dintre tricouri, să scot pijamalele dintre îmbrăcămintea de sport, să… Concluzia firească: mai bine mi le puneam singur. Game, set and match Carmen.
Cu ultimele puteri, sperând într‑o minune, am așteptat un moment când consoarta mea era bine dispusă și am avansat o propunere îndrăzneață: crezi că dacă aș pune etichete pe sertare, ai așeza hainele la locul lor? Carmen m‑a privit fugitiv și n‑a răspuns nimic. Eu, tenace în incoștiența mea, am insistat: să pun etichete la sertare? De data asta m‑a privit mai lung, ca și cum abia acum auzea gogomănia pe care o debitam și mi‑a răspuns clarificator: cum vrei… Eșecul era total. Cu o ultimă sforțare disperată am propus o variantă de compromis: de ce nu le lași pe canapea și le iau eu de acolo? Nici o reacție, oferta mea era insuficientă, mai trebuia să pun ceva, dar nu puteam să cedez complet. Ce naiba, sunt bărbat! Promit că nu durează mai mult de o săptămână până le pun la locul lor!
Am râs amândoi. De mine.
13:12
Minunat! M‑am amuzat (am râs) și eu copios; … nu de altceva ci de „Lungul drum al hainelor către dulap”, de „momentele de răscruce” cu accesibila apelare la religie, logică, proprie inițiativă … !
Super, … felicitări! / 5 steluțe …
13:12
(Y) (Y) (Y) (Y) (Y)