Am o sti­clă mi­cuță, de vreo ju­mă­tate de li­tru, cu gât lung și un vas mai pân­te­cos că­tre bază, în­chisă cu un dop de plută din ace­lea care nu le prea mai gă­sești azi, care își schimbă forma după buza bu­tel­cii, scâr­țâind pre­lung când îl ră­su­cești, trăgându‑l. Înă­un­trul sti­clei ză­bo­vește o mi­nu­nată afi­nată fă­cută de mine, din fructe alese anume să fie mai pi­per­ni­cite și mai pline de frunze îm­piep­tă­nate, ca o mi­nimă ga­ran­ție a ori­gi­nii lor na­tu­rale, a fap­tu­lui că ne­gre­ala pul­pei a fost ză­mi­slită în mar­gi­nea unei pă­șuni al­pine. Sti­cla de afi­nată îmi amin­tește de be­ciul din casa în care am pe­tre­cut o parte a ado­les­cen­ței, la Câm­pu­lung, unde ză­bo­veam pen­tru două clipe ca să gust din afi­nata bu­ni­cii, tri­mis fi­ind după car­tofi sau mu­ră­turi, la vre­mea când afară ză­pada scâr­țâia ge­ros sub pa­șii unor dru­meți în­târ­zi­ați. Plă­ce­rea tre­că­toare a in­ghi­ți­tu­rii in­ter­zise pen­tru ado­les­cen­tul de cinci­spre­zece ani este, pro­ba­bil, stră­ină ce­lor mai mulți din­tre cei ti­neri, care se vor fi în­tre­bând de ce nu mă re­vol­tam îm­po­triva unor atât de stricte re­guli. Lor li se cu­vin, îna­in­tea ce­lor­lalți, aceste rânduri.

Poate că vă veți în­treba de ce nu mă re­vol­tam îm­po­triva unei re­guli — este pri­vi­le­giul ti­ne­re­ței, mai cu seamă al ado­les­cen­ței, să faci frondă îm­po­triva ori­că­rei ca­uze ne­con­ve­na­bile. Mai în­tâi s‑ar cu­veni să spun că în vre­mea aceea o ast­fel de re­voltă ar fi tre­cut drept obrăz­ni­cie și in­so­lență, nici­de­cum drept apă­ra­rea unor drep­turi. La cinci­spre­zece ani eram încă un co­pil. Chiar eram. Pri­vind ti­ne­rii de azi, îmi dau seama că aș fi tre­cut drept un puș­tan în­târ­ziat, dar vre­mu­rile erau al­tele atunci. Dar prin­ci­pa­lul mo­tiv pen­tru care nu mă re­vol­tam nu era ti­mi­di­ta­tea. Era fap­tul că îmi iu­beam bu­ni­cii. Și-mi era im­po­si­bil să îi dez­a­mă­gesc pur­tându-mă ca un re­bel, con­tra­zi­cându-le în­țe­lep­ciu­nea vâr­stei care dicta re­gu­lile de zi cu zi. În adân­cul su­fle­tu­lui meu cre­deam că în spu­sele lor să­lă­ș­luia un ade­văr ale că­rui ra­țiuni erau încă prea com­pli­cate pen­tru a‑mi fi ac­ce­si­bile. Așa că mă mul­țu­meam cu con­tra­ven­ția oca­zio­nală, ur­mată de vre­mel­nice re­mu­ș­cări și teama de a nu fi des­co­pe­rit, pro­mițându-mi că a fost ul­tima dată, că nu voi mai călca peste cu­vân­tul lor.

Chiar și atunci când fa­cem ceva con­dam­na­bil, sin­gura re­mu­ș­care care se poate naște vine din iu­bire. Ne poate mă­cina doar re­gre­tul unei ne­do­rite dez­vă­lu­iri a fap­tei noas­tre în fața ce­lor că­rora vrem să le ară­tăm dra­gos­tea pe care le‑o pur­tăm. Alt­min­teri nu ne pasă. Când simți re­gret față de un gest, un gând, o faptă, e semn că iu­bești pe ci­neva că­ruia nu ai fi vrut să‑i dez­vă­lui la­tura ta ne­pu­tin­cioasă. Azi am pri­mit un link că­tre un scurt film mo­ti­va­țio­nal, care pro­mova ideea că fă­când un mic bine, ară­tând iu­bire față de un străin, vei primi la rân­dul tău ase­me­nea dra­goste. Din pă­cate nu e ade­vă­rat. Iu­bim doar ceea ce are le­gă­tură cu noi, prin si­mi­li­tu­dini in­com­pre­hen­si­bile, poate ge­ne­tice, poate spi­ri­tu­ale. Nu iu­bim un străin pen­tru ceea ce este, ci pen­tru că îm­pli­nește ceea ce vrem să fie. Iu­bim re­flec­ția gân­du­lui nos­tru, îm­pli­nit, mă­car în parte.

De aceea, când pri­vesc în ju­rul meu, nu mă re­gă­sesc în aproape ni­mic din ceea ce se­me­nii mei fac. Mă simt în­stră­i­nat de gân­dul lor, ne­cu­prins în ges­tul lor, res­pins prin ne­gli­jența ati­tu­di­nii. Lor le pasă doar de ei în­șiși — cum i‑aș pu­tea iubi? Cum i‑aș pu­tea in­clude în pro­iec­tul vie­ții mele, când ei pun atâta stră­da­nie în a mă ex­clude din ale lor?

 


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mihaela Ionescu

    Este cum­plit de di­fi­cil sa ur­mezi cu­vin­tele lui Isus: “iu­beste si pe dus­man”, dar un film ca asta: http://www.filmedocumentare.com/cercul-perfect, ne poate ajuta…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.