Cu ceva timp în urmă scriam des­pre drep­tu­rile de au­tor și des­pre opi­ni­ile mele asu­pra li­mi­tă­rii ve­ni­tu­ri­lor ob­ți­nute din mul­ti­pli­ca­rea nesfâr­șită a unei opere ar­tis­tice. Ar­ti­co­lul a stâr­nit o mică po­le­mică prin in­ter­me­diul co­men­ta­ri­i­lor, ră­masă to­tuși frag­men­tară și ne­clară. A tre­buit să treacă un timp până când s‑a ivit oca­zia unui di­a­log în scris, o în­cru­ci­șare de flo­rete bu­to­nate în­tre mine și Alice. Re­dăm îm­pre­ună tex­tul nos­tru, o cor­di­ală po­le­mică pe tema ac­ce­su­lui la cul­tură, ale că­rei con­clu­zii rămân des­chise, ca o in­vi­ta­ție că­tre cei­lalți și ca o pro­mi­siune a unui alt vi­i­tor duel ami­cal. Lec­tura ar­ti­co­lu­lui care a în­ce­put dez­ba­te­rea nu e ne­a­pă­rat ne­ce­sară, dar fa­ci­li­tează în­țe­le­ge­rea punc­te­lor noas­tre de ve­dere.

* * *

S: Eu cred că ome­ni­rea ar tre­bui să pri­vească alt­fel cul­tura, cu alți ochi. Ar tre­bui să as­pire că­tre o pro­pă­șire spi­ri­tu­ală în lo­cul ce­lei ma­te­ri­ale, pen­tru că asta este ca­lea fi­rească a unei spe­cii care e în­zes­trată cu abi­li­tăți in­te­lec­tu­ale su­pe­ri­oare. Și atunci mi se pare im­por­tant să pu­tem de­fini cul­tura și să o fa­cem ac­ce­si­bilă tu­tu­ror.

A: Îm­păr­tă­şim ide­a­lul de a avea ac­ces la cul­tură, dar nu prin mij­loa­cele pro­puse de tine şi nu ple­când de la nişte pre­mise false, după pă­re­rea mea. E doar o ches­tie de ac­cente. Să re­ca­pi­tu­lăm.

Eu cred că to­tul se plă­teşte pe lu­mea asta. Iar ba­nii sunt cel mai ieftin preţ. Pre­fer să plă­tesc preţul co­rect la tim­pul său de­cât un ne­no­ro­cit de preţ as­cuns. Exem­pli­fi­care: ne-am lă­făit în toţi anii ăş­tia cu presa on­line gra­tu­ită, dar cu ce preţ! Azi nu mai avem presa in­de­pen­dentă. În dru­mul nos­tru spre gra­tu­i­tate am căl­cat pe ca­da­vrele unor ziare şi re­viste. Ştiu, nu-ţi place să-ţi zic de moarte, dar tot îţi zic. Nişte ziare şi re­viste au mu­rit. De ce? Pen­tru că noi n‑am mai avut chef să scoa­tem nişte fir­fi­rei din bu­zu­nar ca să ne cum­pă­răm zia­rul de di­mi­neaţă. Şi pen­tru că un ma­na­ge­ment a de­cis ca mo­de­lul de bu­si­ness e cel cu pu­bli­ci­ta­tea în ro­lul prin­ci­pal şi mo­gu­lul la bu­to­nieră. Ei, preţul ieftin, în bani, noi, preţul scump/major.

S: Cine spune că zia­rele și re­vis­tele care au mu­rit aveau ca­li­ta­tea ne­ce­sară, că fă­ceau parte din ceea ce tre­buie să con­si­de­răm cul­tură? Ni­meni. Nu există o uni­tate de mă­sură va­lidă, un sis­tem de eva­lu­are func­țio­nal. Asta e pro­blema, că ne ilu­zio­năm că ba­nii pot să facă di­fe­rența de va­loare în orice do­me­niu. Eu spun că în cul­tură nu e așa…

A: Ceea ce vreau să spun e că, pen­tru orice lu­cru ci­neva tre­buie să plă­tească, există un cost, nu există lu­cru gra­tis. În spa­tele unui ziar (că­rţi, film, mu­zică) există un om în carne şi oase + chel­tu­ie­lile de pro­du­cţie, deci ba­nii sunt vi­tali, in­di­fe­rent din ce parte ar veni. Știu că ştii asta, dar pen­tru lim­pe­zime, vreau să lă­mu­resc toţi pa­şii.

S: Da, sunt de acord cu exis­tența cos­tu­lui, dar nu tre­buie să îl con­fun­dăm cu va­loa­rea. Chiar și un re­but are un cost. Pro­blema uti­li­ză­rii ba­ni­lor ca mă­sură a va­lo­rii este că în timp nu se mai ur­mă­rește aco­pe­ri­rea cos­tu­lui, ci cre­a­rea unei false va­lori sau exa­ge­ra­rea uneia re­ale și în­ca­sa­rea be­ne­fi­ci­i­lor ast­fel de­ri­vate.

A: Acum, tu vii şi vrei să vinzi un mo­del care se cheamă: ac­ce­sul gra­tuit al ma­se­lor la cul­tură. Doar că ac­ce­sul nu e gra­tis, toc­mai l‑au plătit cei scoşi la îna­in­tare, în­tot­dea­una ace­eaşi, ăia care să con­tri­buie la fa­ce­rea mi­li­o­nu­lui. Şi nu sunt sin­gu­rii care tre­buie să plă­tească preţul, cre­a­to­rul în­suşi tre­buie să-şi de­pună opera (după pra­gul cu mi­li­o­nul, ce‑i drept) în mâi­nile avide de cul­tură ale ma­se­lor.

S: Cine spune că sunt în­tot­dea­una ace­eași cei care plă­tesc? Cei care vor să fie pri­mii sau să con­tri­buie nu sunt ne­a­pă­rat me­reu ace­eași. Cre­a­to­rii nu sunt strun­guri care scot piese pe bandă ru­lantă, ope­rele apar­țin unor arte și sti­luri di­fe­rite, fi­e­care cu fa­nii săi. După ce aco­pe­rim cos­tu­rile și bo­ni­fi­căm per­for­manța, even­tual pro­gre­siv pe mă­sura acu­mu­lă­rii va­lo­rii cre­ate (mi­li­o­nul este doar un re­per nu­me­ric, nu un mer­cu­rial), cre­a­ția ar tre­bui să in­tre în pa­tri­mo­niul uma­ni­tă­ții și să de­vină li­ber ac­ce­si­bilă. Și, apropo, nu-mi place ex­pre­sia „ac­ce­sul ma­se­lor la cul­tură” pen­tru că su­ge­rează mul­țimi bo­vine că­rora li se ser­vesc perle în ie­sle.

A: Ce ne fa­cem când pri­mii nu mai vor să fie cei din­tâi, să fie şi ei la urmă, că‑i mai bine, e gra­tis? Cine plă­teşte to­tuşi?

S: Pro­pu­ne­rea mea de pla­fo­nare a ve­ni­tu­ri­lor cre­ate din cul­tură nu tre­buie să func­țio­neze ne­a­pă­rat pe mo­de­lul „pri­mii 100 de be­ne­fi­ci­ari plă­tesc”. Uma­ni­ta­tea a fost ca­pa­bilă să in­ven­teze lu­cruri foarte com­plexe în ma­te­rie de scheme co­mer­ci­ale – una care îmi vine în minte este o plată de­ca­lată față de mo­men­tul ac­ce­su­lui. Be­ne­fi­ciez acum de o operă și plă­tesc după un timp, de pildă un an. Mi­li­o­nul se îm­parte în­tre cei care au do­rit ac­ce­sul la cre­a­ția res­pec­tivă în de­cur­sul ace­lui an — cu cât mai mulți cu atât mai ieftin pen­tru fi­e­care din­tre ei. Fi­rește tre­buie să existe o li­mi­tare ma­xi­mală – dacă doar zece inși vor să vadă un film, nu vor plăti 100.000 de do­lari fi­e­care, ci poate 5 do­lari (e doar o exem­pli­fi­care, ci­frele nu sunt re­le­vante în sine).

A: Şi în­torcându-ne la per­so­na­jul nos­tru prin­ci­pal, cre­a­to­rul de film, de carte, de mu­zică etc, nu înţe­leg de ce‑l dis­tri­bui în rol de maica Te­reza, de ce tre­buie el să fie sal­va­to­rul lu­mii şi să-şi do­neze opera spre a sa mân­tu­ire, la­o­laltă cu ce­le­lalte su­flete în­ru­dite în­tru cul­tură. De ce n‑ar pu­tea să-şi vadă li­ni­ş­tit de treaba lui — după muncă şi răs­plată — şi să se şi mân­tu­iască. Poate ştie şi o altă cale. Poate că dacă avea vo­ca­ţia asta, de a dă­rui, nu se fă­cea ar­tist, pen­tru că ştim cu toţii, ar­ti­ş­tii sunt nişte ego­işti 🙂

S: Mi se pare mie sau vi­sul ori­că­rui cre­a­tor au­ten­tic este uni­ver­sa­li­ta­tea re­cu­noaș­te­rii va­lo­rii sale? Ego­cen­tri­cul ar­tist nu vi­sează doar la bani, ci mai cu seamă la glo­rie. Mai mult de­cât a fi ego­ist, cre­a­to­rul este va­ni­tos, se vrea adu­lat, chiar dacă pen­tru asta tre­buie să urce pro­pria Gol­gotă și chiar să fie răs­tig­nit. Mai mult de­cât a se mân­tui pe sine, ar­tis­tul vrea să ne mân­tu­iască pe noi, cei­lalți. Iar noi să‑i fim re­cu­nos­că­tori și să‑l ve­ne­răm. Ba­nii nu pot de­cât să al­te­reze această re­la­ție spi­ri­tu­ală.

A: Ac­cept că tre­buie fa­ci­li­tat oa­me­ni­lor drep­tul la cul­tură, dar prin cu to­tul alte mij­loace, pro­iecte și pro­grame (bi­bli­o­teci, ora­șul ci­tește, car­tea de la me­trou, ca­ra­vana fil­me­lor etc) şi în nici un caz prin de­cla­ra­rea unui act ar­tis­tic ca fi­ind gra­tuit.

S: S‑ar pu­tea să tre­bu­iască niște nu­an­țări în pri­vința ac­ce­su­lui la di­verse ti­puri de cre­a­ții cul­tu­rale. Există cul­tura care se „con­sumă” prin in­ter­me­diul co­pi­i­lor și cul­tura care se „con­sumă” doar prin in­ter­me­diul ori­gi­na­lu­lui. Nu poate fi tra­tată la fel cre­a­ția unui pic­tor cu aceea a unui re­gi­zor. Pic­to­rul nu poate re­plica la nesfâr­șit opera sa fără a‑i di­mi­nua va­loa­rea, până la a o anula. Cum ar fi să avem ju­mă­tate de mi­lion de Gi­o­conde, ce va­loare ar mai avea ele, chiar dacă ar fi fost toate cre­ate de Da­Vinci? În schimb un re­gi­zor de film își poate în­mulți ve­ni­tu­rile te­o­re­tic la nesfâr­șit, vân­zând co­pii ale ace­lu­iași efort cre­a­tor. Ba mai poate și lăsa moș­te­nire drep­tu­rile de au­tor, cre­ând po­si­bi­li­ta­tea par­ve­ni­rii a unor in­di­vizi care nu au nici o va­lență cre­a­tivă.

Deci da, mij­loa­cele de ac­ces la cul­tură tre­buie di­ver­si­fi­cate în func­ție de ti­po­lo­gia ar­tis­tică a ac­tu­lui cre­a­tor. Dar aș mai adă­uga și fap­tul că po­si­bi­li­ta­tea în­ca­să­rii unor ve­ni­turi tot mai mari prin mul­ti­pli­ca­rea non-cre­a­tivă a ope­rei (cărți, mu­zică sau film în for­mat di­gi­tal) a creat ten­ta­ția pro­fi­tu­lui ca obiec­tiv prin­ci­pal. Ca­li­ta­tea ar­tis­tică a fost ui­tată și cul­tura a fost tă­vă­lită la un loc cu in­dus­tria de en­ter­tain­ment. Mo­zart e la un loc cu Pa­ra­zi­ții, Pro­ust se în­ve­ci­nează cu San­dra Brown. Tre­buie fă­cută o dis­tinc­ție în­tre cul­tură și non-cul­tură, iar mă­su­ra­rea va­lo­rii în bani tinde să cre­eze și să în­tre­țină o con­fu­zie.

A: Îţi înţe­leg frus­tra­rea şi dez­a­mă­gi­rea. Pen­tru că tu pleci de la pre­misa că toţi sun­tem nişte cre­a­tori, fi­e­care cu ta­len­tul nos­tru, că stăm fi­e­care în ograda sa, care îm­ple­tind coşuri de nu­iele, care emanând po­eme şi că ieşim apoi şi le dăm dru­mul pe uliţă, aşa, din prea-pli­nul nos­tru şi ast­fel vom avea toţi şi pa­nere şi po­eme. Iau coşul şi mă tem pen­tru poem să nu ajungă măr­gă­ri­tar la porci.

S: Mă în­țe­legi greșit. Eu nu pre­tind că toți avem scân­teia cre­a­ti­vi­tă­ții cul­tu­rale – e uto­pic. Spun însă că am pro­gresa in­fi­nit mai ra­pid și mai util (spe­ciei umane) dacă am prac­tica ac­tiv cul­tura, dacă ne-am spi­ri­tu­a­liza vie­țile îm­bră­țișând alte va­lori. Vor­besc des­pre un nou ilu­mi­nism, mai pu­țin pre­o­cu­pat de ra­țio­na­li­ta­tea lui Di­de­rot sau Vol­taire (care se ma­ni­festă cu un prag­ma­tism deja dă­u­nă­tor) și mai aple­cat asu­pra cul­tu­rii, a cre­a­ției spi­ri­tu­ale. In­ter­fe­rența ma­te­ria­listă a ba­nu­lui ca me­di­a­tor al ac­ce­su­lui la cul­tură îm­pie­dică acest tip de pro­gres sau mă­car ten­ta­ti­vele de a‑l pro­pune ca al­ter­na­tivă va­lidă la mo­de­lele ca­pi­ta­liste ale pre­zen­tu­lui. Care mo­dele sunt într‑o criză pro­fundă și au ne­voie de o ast­fel de al­ter­na­tivă. Fac aici o ușoară tri­mi­tere la ini­ția­tive pre­cum pro­iec­tul Ve­nus.

Fără să con­tra­zic ceea ce am spus, cred că există un fi­lon cre­a­tiv mult mai bo­gat de­cât se ma­ni­festă la su­pra­față la nive­lul in­di­vi­du­lui de rând. Ar­gu­men­tele pot fi chiar și emi­siu­nile tip „Britain’s got ta­lent”, unde poți des­co­peri măr­gă­ri­tare prin­tre pre­su­pu­șii porci. Chiar dacă sunt ma­ni­fes­tări mai pu­țin cre­a­tive și mai de­grabă in­ter­pre­ta­tive, în ju­rul aces­tor ta­lente se pot in­cuba idei de pro­pă­șire spi­ri­tu­ală, ca em­bri­oane ale unui mo­del so­cial dezi­ra­bil. Dar pen­tru asta e ne­voie de un con­text care să li­mi­teze im­por­tanța ba­nu­lui în mă­su­ra­rea și ac­ce­de­rea va­lo­rii cul­tu­rale, ar­tis­tice.

A: De pildă, tu dai ceva îna­poi so­ci­e­tă­ţii prin acest blog, gra­tis. Te aş­te­pţi ca şi so­ci­e­ta­tea să-ţi dea ţie ceva îna­poi, gra­tis. Flori, fete, filme sau bă­ieţi, ar­ti­şti sau cân­tă­reţi. Dar nici tu nu o faci toc­mai gra­tuit, te aş­te­pţi ca oa­me­nii să co­men­teze, să in­te­ra­cţio­neze şi să-ţi îm­păr­tă­şească ide­ile. Vezi ce groaz­nic este să-ți lansezi opera pe gra­tis şi pe oa­meni să nu‑i in­te­re­seze? Şi atunci la ce bună gra­tu­i­ta­tea?

Mie mi se pare nor­mal ca pen­tru ac­ti­vi­ta­tea ta de blo­gă­rit eu să te plă­tesc, iar cu ba­nii strânşi din ce ştii tu să faci cel mai bine, să-ţi cum­peri cont pe voyo.

Co­men­tând, e fe­lul meu de a plăti fap­tul că un om se scoală de di­mi­neaţă şi scrie, iar eu ci­tesc. Co­men­tând, e fe­lul meu de a crea le­gă­tu­rile din­tre lu­cruri, adică, ceea ce la un mo­ment dat obi­ş­nu­iam să spun, că nu lu­cru­rile sunt im­por­tante, ci le­gă­tura din­tre ele — pe nu­mele ei de scenă ac­tual: ne­twor­king.

S: Ce fac eu aici nu e cul­tură, e un soi de mi­sio­na­riat în fa­voa­rea unor idei în care cred. Deci gra­tu­i­ta­tea blo­gu­lui nu mi se pare com­pa­ra­bilă. Iar co­men­ta­ri­ile nu sunt o formă de plată, ci de an­ga­jare într-un di­a­log. Fap­tul că unii nu sunt in­te­re­sați nu e un ar­gu­ment îm­po­triva gra­tu­i­tă­ții, ci even­tual al sis­te­mu­lui lor de va­lori și/sau al cre­di­bi­li­tă­ții mele. Ar fi ca și cum am spune că o taxă de ac­ces ar crea dis­po­ni­bi­li­ta­tea la di­a­log prin chiar con­di­țio­na­rea plă­ții sale.

A: Ai ros­tit cu­vân­tul ma­gic, dis­po­ni­bi­li­tate. Ceea ce îm­pie­dică ac­ce­sul la cul­tură nu sunt ba­nii, ci dis­po­ni­bi­li­ta­tea, cum dealt­fel nicio gra­tu­i­tate nu o va crea. Când oa­me­nii spun că nu au timp (cu rare ex­ce­pţii când într-ade­văr nu au), de fapt îşi de­clară voa­lat lipsa de dis­po­ni­bi­li­tate, mai pe ro­mâ­neşte, nu au chef. Lista lor scurtă de pri­o­ri­tăţi şi ne­ce­si­tăţi nu pre­su­pune acel lu­cru.

O anu­mită auto­su­fi­cienţă – îşi sunt de ajuns lor înşişi — le ba­rează ca­lea, după cum şi o prea mare lipsă – de de toate – le în­gre­u­nează ac­ce­sul.

Aşa­dar, oa­me­nii nu con­sumă pro­duse cul­tu­rale pen­tru că nu le văd uti­li­ta­tea (nu le vor da nici ser­vici, nici bani, nici de mân­care), pen­tru că nu au des­co­pe­rit bu­cu­ria pe care ţi‑o pro­cură şi nu au fost atinşi de far­me­cul să­lă­ş­lu­i­rii în ve­ci­nă­ta­tea fru­mu­seţii spi­ri­tu­lui. Pen­tru că nu s‑au în­tâl­nit cu o carte, un om sau o po­veste care să le conş­ti­en­ti­zeze ne­voia.

 


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu