Drumul către lumină

Cu ceva timp în urmă scriam despre drep­turile de autor și despre opini­ile mele asupra lim­itării ven­i­turilor obținute din mul­ti­pli­carea nes­fârșită a unei opere artis­tice. Arti­colul a stâr­nit o mică polemică prin inter­mediul comen­tari­ilor, rămasă totuși frag­men­tară și neclară. A tre­buit să treacă un timp până când s‑a ivit ocazia unui dia­log în scris, o încru­cișare de flo­rete buto­nate între mine și Alice. Redăm împre­ună tex­tul nos­tru, o cor­dială polemică pe tema acce­su­lui la cul­tură, ale cărei con­cluzii rămân deschise, ca o invi­tație către ceilalți și ca o promi­si­une a unui alt viitor duel ami­cal. Lec­tura arti­colu­lui care a început dez­baterea nu e neapărat nece­sară, dar facilitează înțelegerea punctelor noas­tre de vedere.

* * *

S: Eu cred că omenirea ar tre­bui să privească alt­fel cul­tura, cu alți ochi. Ar tre­bui să aspire către o propășire spir­i­tu­ală în locul celei mate­ri­ale, pen­tru că asta este calea firească a unei specii care e înzes­trată cu abil­ități int­elec­tuale supe­rioare. Și atunci mi se pare impor­tant să putem defini cul­tura și să o facem acce­si­bilă tuturor.

A: Împărtăşim ide­alul de a avea acces la cul­tură, dar nu prin mijloacele pro­puse de tine şi nu plecând de la nişte premise false, după păr­erea mea. E doar o chestie de accente. Să reca­pit­ulăm.

Eu cred că totul se plăteşte pe lumea asta. Iar banii sunt cel mai ieftin preţ. Pre­fer să plătesc preţul corect la tim­pul său decât un nenorocit de preţ ascuns. Exem­pli­fi­care: ne-am lăfăit în toţi anii ăştia cu presa online gra­tu­ită, dar cu ce preţ! Azi nu mai avem presa inde­pen­dentă. În dru­mul nos­tru spre gra­tu­i­tate am căl­cat pe cadavrele unor ziare şi reviste. Ştiu, nu-ţi place să-ţi zic de moarte, dar tot îţi zic. Nişte ziare şi reviste au murit. De ce? Pen­tru că noi n‑am mai avut chef să scoatem nişte fir­firei din buzu­nar ca să ne cumpărăm ziarul de dimineaţă. Şi pen­tru că un man­age­ment a decis ca mod­elul de busi­ness e cel cu pub­lic­i­tatea în rolul prin­ci­pal şi mogu­lul la butonieră. Ei, preţul ieftin, în bani, noi, preţul scump/major.

S: Cine spune că ziarele și revis­tele care au murit aveau cal­i­tatea nece­sară, că făceau parte din ceea ce tre­buie să con­sid­erăm cul­tură? Nimeni. Nu există o uni­tate de măsură validă, un sis­tem de eval­u­are funcțional. Asta e prob­lema, că ne iluzionăm că banii pot să facă difer­ența de val­oare în orice dome­niu. Eu spun că în cul­tură nu e așa…

A: Ceea ce vreau să spun e că, pen­tru orice lucru cineva tre­buie să plătească, există un cost, nu există lucru gratis. În spatele unui ziar (cărţi, film, muz­ică) există un om în carne şi oase + chel­tu­ielile de pro­ducţie, deci banii sunt vitali, indifer­ent din ce parte ar veni. Știu că ştii asta, dar pen­tru limpez­ime, vreau să lămuresc toţi paşii.

S: Da, sunt de acord cu exis­tența cos­tu­lui, dar nu tre­buie să îl con­fundăm cu val­oarea. Chiar și un rebut are un cost. Prob­lema uti­lizării ban­ilor ca măsură a val­orii este că în timp nu se mai urmărește acoperirea cos­tu­lui, ci crearea unei false val­ori sau exager­area uneia reale și încasarea ben­efici­ilor ast­fel derivate.

A: Acum, tu vii şi vrei să vinzi un model care se cheamă: acce­sul gra­tuit al maselor la cul­tură. Doar că acce­sul nu e gratis, toc­mai l‑au plătit cei scoşi la înaintare, întot­deauna aceeaşi, ăia care să con­tribuie la fac­erea mil­ionu­lui. Şi nu sunt sin­gurii care tre­buie să plătească preţul, cre­atorul însuşi tre­buie să-şi depună opera (după pragul cu mil­ionul, ce‑i drept) în mâinile avide de cul­tură ale maselor.

S: Cine spune că sunt întot­deauna aceeași cei care plătesc? Cei care vor să fie primii sau să con­tribuie nu sunt neapărat mereu aceeași. Cre­atorii nu sunt strun­guri care scot piese pe bandă rulantă, operele aparțin unor arte și stil­uri diferite, fiecare cu fanii săi. După ce acoperim cos­turile și bonificăm per­for­manța, even­tual pro­gre­siv pe măsura acu­mulării val­orii cre­ate (mil­ionul este doar un reper numeric, nu un mer­cu­r­ial), creația ar tre­bui să intre în pat­ri­mo­niul uman­ității și să dev­ină liber acce­si­bilă. Și, apropo, nu-mi place expre­sia „acce­sul maselor la cul­tură” pen­tru că sug­erează mulțimi bovine cărora li se servesc perle în iesle.

A: Ce ne facem când primii nu mai vor să fie cei din­tâi, să fie şi ei la urmă, că‑i mai bine, e gratis? Cine plăteşte totuşi?

S: Prop­unerea mea de pla­fonare a ven­i­turilor cre­ate din cul­tură nu tre­buie să funcționeze neapărat pe mod­elul „primii 100 de ben­e­fi­ciari plătesc”. Uman­i­tatea a fost capa­bilă să inven­teze lucruri foarte com­plexe în materie de scheme com­er­ciale – una care îmi vine în minte este o plată deca­lată față de momen­tul acce­su­lui. Ben­e­fi­ciez acum de o operă și plătesc după un timp, de pildă un an. Mil­ionul se împarte între cei care au dorit acce­sul la creația respec­tivă în decur­sul acelui an — cu cât mai mulți cu atât mai ieftin pen­tru fiecare din­tre ei. Firește tre­buie să existe o lim­itare max­i­mală – dacă doar zece inși vor să vadă un film, nu vor plăti 100.000 de dolari fiecare, ci poate 5 dolari (e doar o exem­pli­fi­care, cifrele nu sunt rel­e­vante în sine).

A: Şi întorcându-ne la per­son­ajul nos­tru prin­ci­pal, cre­atorul de film, de carte, de muz­ică etc, nu înţe­leg de ce‑l dis­tribui în rol de maica Tereza, de ce tre­buie el să fie sal­va­torul lumii şi să-şi doneze opera spre a sa mân­tuire, lao­laltă cu cele­lalte suflete înru­dite întru cul­tură. De ce n‑ar putea să-şi vadă lin­iştit de tre­aba lui — după muncă şi răs­plată — şi să se şi mân­tu­iască. Poate ştie şi o altă cale. Poate că dacă avea vocaţia asta, de a dărui, nu se făcea artist, pen­tru că ştim cu toţii, artiştii sunt nişte egoişti 🙂

S: Mi se pare mie sau visul oricărui cre­ator aut­en­tic este uni­ver­sal­i­tatea recunoaș­terii val­orii sale? Ego­cen­tricul artist nu visează doar la bani, ci mai cu seamă la glo­rie. Mai mult decât a fi ego­ist, cre­atorul este van­i­tos, se vrea adu­lat, chiar dacă pen­tru asta tre­buie să urce pro­pria Gol­gotă și chiar să fie răstig­nit. Mai mult decât a se mân­tui pe sine, artis­tul vrea să ne mân­tu­iască pe noi, ceilalți. Iar noi să‑i fim recunoscă­tori și să‑l ven­erăm. Banii nu pot decât să altereze această relație spir­i­tu­ală.

A: Accept că tre­buie facil­i­tat oame­nilor drep­tul la cul­tură, dar prin cu totul alte mijloace, proiecte și pro­grame (bib­lioteci, orașul citește, cartea de la metrou, car­a­vana filmelor etc) şi în nici un caz prin declararea unui act artis­tic ca fiind gra­tuit.

S: S‑ar putea să tre­buiască niște nuanțări în priv­ința acce­su­lui la diverse tipuri de creații cul­tur­ale. Există cul­tura care se „con­sumă” prin inter­mediul copi­ilor și cul­tura care se „con­sumă” doar prin inter­mediul orig­i­nalu­lui. Nu poate fi tratată la fel creația unui pic­tor cu aceea a unui regi­zor. Pic­torul nu poate replica la nes­fârșit opera sa fără a‑i diminua val­oarea, până la a o anula. Cum ar fi să avem jumă­tate de mil­ion de Gio­conde, ce val­oare ar mai avea ele, chiar dacă ar fi fost toate cre­ate de DaVinci? În schimb un regi­zor de film își poate înmulți ven­i­turile teo­retic la nes­fârșit, vânzând copii ale aceluiași efort cre­ator. Ba mai poate și lăsa moștenire drep­turile de autor, creând posi­bil­i­tatea par­venirii a unor indi­vizi care nu au nici o valență cre­ativă.

Deci da, mijloacele de acces la cul­tură tre­buie diver­sifi­cate în funcție de tipolo­gia artis­tică a actu­lui cre­ator. Dar aș mai adăuga și fap­tul că posi­bil­i­tatea încasării unor ven­i­turi tot mai mari prin mul­ti­pli­carea non-creativă a operei (cărți, muz­ică sau film în for­mat dig­i­tal) a creat ten­tația prof­i­t­u­lui ca obiec­tiv prin­ci­pal. Cal­i­tatea artis­tică a fost uitată și cul­tura a fost tăvăl­ită la un loc cu indus­tria de enter­tain­ment. Mozart e la un loc cu Paraz­iții, Proust se învecinează cu San­dra Brown. Tre­buie făcută o dis­tincție între cul­tură și non-cultură, iar măsurarea val­orii în bani tinde să creeze și să întrețină o con­fuzie.

A: Îţi înţe­leg frus­trarea şi deza­mă­girea. Pen­tru că tu pleci de la premisa că toţi sun­tem nişte cre­atori, fiecare cu tal­en­tul nos­tru, că stăm fiecare în ograda sa, care împletind coşuri de nuiele, care emanând poeme şi că ieşim apoi şi le dăm dru­mul pe uliţă, aşa, din prea-plinul nos­tru şi ast­fel vom avea toţi şi panere şi poeme. Iau coşul şi mă tem pen­tru poem să nu ajungă mărgări­tar la porci.

S: Mă înțelegi greșit. Eu nu pretind că toți avem scân­teia cre­ativ­ității cul­tur­ale – e utopic. Spun însă că am pro­gresa infinit mai rapid și mai util (speciei umane) dacă am prac­tica activ cul­tura, dacă ne-am spir­i­tu­al­iza viețile îmbrățișând alte val­ori. Vorbesc despre un nou ilu­min­ism, mai puțin pre­ocu­pat de rațion­al­i­tatea lui Diderot sau Voltaire (care se man­i­festă cu un prag­ma­tism deja dăună­tor) și mai aple­cat asupra cul­turii, a creației spir­i­tuale. Inter­fer­ența mate­ri­al­istă a ban­u­lui ca medi­a­tor al acce­su­lui la cul­tură împiedică acest tip de pro­gres sau măcar ten­ta­tivele de a‑l prop­une ca alter­na­tivă validă la mod­elele cap­i­tal­iste ale prezen­tu­lui. Care mod­ele sunt într‑o criză pro­fundă și au nevoie de o ast­fel de alter­na­tivă. Fac aici o ușoară trim­itere la iniția­tive pre­cum proiec­tul Venus.

Fără să con­trazic ceea ce am spus, cred că există un filon cre­ativ mult mai bogat decât se man­i­festă la suprafață la nivelul indi­vidu­lui de rând. Argu­mentele pot fi chiar și emi­si­u­nile tip „Britain’s got tal­ent”, unde poți descoperi mărgăritare printre pre­supușii porci. Chiar dacă sunt man­i­festări mai puțin cre­ative și mai degrabă inter­pre­ta­tive, în jurul aces­tor tal­ente se pot incuba idei de propășire spir­i­tu­ală, ca embrioane ale unui model social dezirabil. Dar pen­tru asta e nevoie de un con­text care să lim­iteze impor­tanța ban­u­lui în măsurarea și acced­erea val­orii cul­tur­ale, artis­tice.

A: De pildă, tu dai ceva înapoi soci­etăţii prin acest blog, gratis. Te aştepţi ca şi soci­etatea să-ţi dea ţie ceva înapoi, gratis. Flori, fete, filme sau băieţi, artişti sau cân­tăreţi. Dar nici tu nu o faci toc­mai gra­tuit, te aştepţi ca oamenii să comenteze, să inter­acţioneze şi să-ţi împărtăşească ideile. Vezi ce groaznic este să-ți lansezi opera pe gratis şi pe oameni să nu‑i intere­seze? Şi atunci la ce bună gra­tu­i­tatea?

Mie mi se pare nor­mal ca pen­tru activ­i­tatea ta de blogărit eu să te plătesc, iar cu banii strânşi din ce ştii tu să faci cel mai bine, să-ţi cumperi cont pe voyo.

Comen­tând, e felul meu de a plăti fap­tul că un om se scoală de dimineaţă şi scrie, iar eu citesc. Comen­tând, e felul meu de a crea legă­turile din­tre lucruri, adică, ceea ce la un moment dat obişnuiam să spun, că nu lucrurile sunt impor­tante, ci legă­tura din­tre ele — pe numele ei de scenă actual: net­work­ing.

S: Ce fac eu aici nu e cul­tură, e un soi de mision­ar­iat în favoarea unor idei în care cred. Deci gra­tu­i­tatea blogu­lui nu mi se pare com­pa­ra­bilă. Iar comen­tari­ile nu sunt o formă de plată, ci de anga­jare într-un dia­log. Fap­tul că unii nu sunt intere­sați nu e un argu­ment împotriva gra­tu­ității, ci even­tual al sis­temu­lui lor de val­ori și/sau al cred­i­bil­ității mele. Ar fi ca și cum am spune că o taxă de acces ar crea disponi­bil­i­tatea la dia­log prin chiar condiționarea plății sale.

A: Ai ros­tit cuvân­tul magic, disponi­bil­i­tate. Ceea ce împiedică acce­sul la cul­tură nu sunt banii, ci disponi­bil­i­tatea, cum dealt­fel nicio gra­tu­i­tate nu o va crea. Când oamenii spun că nu au timp (cu rare excepţii când într-adevăr nu au), de fapt îşi declară voalat lipsa de disponi­bil­i­tate, mai pe româneşte, nu au chef. Lista lor scurtă de pri­or­ităţi şi nece­sităţi nu pre­supune acel lucru.

O anu­mită auto­su­fi­cienţă – îşi sunt de ajuns lor înşişi — le barează calea, după cum şi o prea mare lipsă – de de toate – le îngre­unează acce­sul.

Aşadar, oamenii nu con­sumă pro­duse cul­tur­ale pen­tru că nu le văd util­i­tatea (nu le vor da nici ser­vici, nici bani, nici de mân­care), pen­tru că nu au descoperit bucu­ria pe care ţi‑o procură şi nu au fost atinşi de farmecul sălăşluirii în vecină­tatea fru­museţii spir­i­t­u­lui. Pen­tru că nu s‑au întâl­nit cu o carte, un om sau o poveste care să le conş­ti­en­tizeze nevoia.

 


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu