Drumul către lumină

Cu ceva timp în urmă scriam des­pre drep­tu­rile de autor și des­pre opi­ni­ile mele asu­pra limi­tă­rii veni­tu­ri­lor obți­nute din mul­ti­pli­ca­rea nesfâr­șită a unei opere artis­tice. Arti­co­lul a stâr­nit o mică pole­mică prin inter­me­diul comen­ta­ri­i­lor, rămasă totuși frag­men­tară și neclară. A tre­buit să treacă un timp până când s‐a ivit oca­zia unui dia­log în scris, o încru­ci­șare de flo­rete buto­nate între mine și Alice. Redăm împre­ună tex­tul nos­tru, o cor­di­ală pole­mică pe tema acce­su­lui la cul­tură, ale cărei con­clu­zii rămân des­chise, ca o invi­ta­ție către cei­lalți și ca o pro­mi­siune a unui alt vii­tor duel ami­cal. Lec­tura arti­co­lu­lui care a înce­put dez­ba­te­rea nu e nea­pă­rat nece­sară, dar faci­li­tează înțe­le­ge­rea punc­te­lor noas­tre de vedere.

* * *

S: Eu cred că ome­ni­rea ar tre­bui să pri­vească alt­fel cul­tura, cu alți ochi. Ar tre­bui să aspire către o pro­pă­șire spi­ri­tu­ală în locul celei mate­ri­ale, pen­tru că asta este calea firească a unei spe­cii care e înzes­trată cu abi­li­tăți inte­lec­tu­ale supe­ri­oare. Și atunci mi se pare impor­tant să putem defini cul­tura și să o facem acce­si­bilă tutu­ror.

A: Împăr­tă­şim ide­a­lul de a avea acces la cul­tură, dar nu prin mij­loa­cele pro­puse de tine şi nu ple­când de la nişte pre­mise false, după păre­rea mea. E doar o ches­tie de accente. Să reca­pi­tu­lăm.

Eu cred că totul se plă­teşte pe lumea asta. Iar banii sunt cel mai ieftin preţ. Pre­fer să plă­tesc preţul corect la tim­pul său decât un neno­ro­cit de preţ ascuns. Exem­pli­fi­care: ne‐am lăfăit în toţi anii ăştia cu presa online gra­tu­ită, dar cu ce preţ! Azi nu mai avem presa inde­pen­dentă. În dru­mul nos­tru spre gra­tu­i­tate am căl­cat pe cada­vrele unor ziare şi reviste. Ştiu, nu‐ţi place să‐ţi zic de moarte, dar tot îţi zic. Nişte ziare şi reviste au murit. De ce? Pen­tru că noi n‐am mai avut chef să scoa­tem nişte fir­fi­rei din buzu­nar ca să ne cum­pă­răm zia­rul de dimi­neaţă. Şi pen­tru că un mana­ge­ment a decis ca mode­lul de busi­ness e cel cu publi­ci­ta­tea în rolul prin­ci­pal şi mogu­lul la buto­nieră. Ei, preţul ieftin, în bani, noi, preţul scump/major.

S: Cine spune că zia­rele și revis­tele care au murit aveau cali­ta­tea nece­sară, că făceau parte din ceea ce tre­buie să con­si­de­răm cul­tură? Nimeni. Nu există o uni­tate de măsură validă, un sis­tem de eva­lu­are func­țio­nal. Asta e pro­blema, că ne ilu­zio­năm că banii pot să facă dife­rența de valoare în orice dome­niu. Eu spun că în cul­tură nu e așa…

A: Ceea ce vreau să spun e că, pen­tru orice lucru cineva tre­buie să plă­tească, există un cost, nu există lucru gra­tis. În spa­tele unui ziar (cărţi, film, muzică) există un om în carne şi oase + chel­tu­ie­lile de pro­du­cţie, deci banii sunt vitali, indi­fe­rent din ce parte ar veni. Știu că ştii asta, dar pen­tru lim­pe­zime, vreau să lămu­resc toţi paşii.

S: Da, sunt de acord cu exis­tența cos­tu­lui, dar nu tre­buie să îl con­fun­dăm cu valoa­rea. Chiar și un rebut are un cost. Pro­blema uti­li­ză­rii bani­lor ca măsură a valo­rii este că în timp nu se mai urmă­rește aco­pe­ri­rea cos­tu­lui, ci cre­a­rea unei false valori sau exa­ge­ra­rea uneia reale și înca­sa­rea bene­fi­ci­i­lor ast­fel deri­vate.

A: Acum, tu vii şi vrei să vinzi un model care se cheamă: acce­sul gra­tuit al mase­lor la cul­tură. Doar că acce­sul nu e gra­tis, toc­mai l‐au plătit cei scoşi la îna­in­tare, întot­dea­una ace­eaşi, ăia care să con­tri­buie la face­rea mili­o­nu­lui. Şi nu sunt sin­gu­rii care tre­buie să plă­tească preţul, cre­a­to­rul însuşi tre­buie să‐şi depună opera (după pra­gul cu mili­o­nul, ce‐i drept) în mâi­nile avide de cul­tură ale mase­lor.

S: Cine spune că sunt întot­dea­una ace­eași cei care plă­tesc? Cei care vor să fie pri­mii sau să con­tri­buie nu sunt nea­pă­rat mereu ace­eași. Cre­a­to­rii nu sunt strun­guri care scot piese pe bandă rulantă, ope­rele apar­țin unor arte și sti­luri dife­rite, fie­care cu fanii săi. După ce aco­pe­rim cos­tu­rile și boni­fi­căm per­for­manța, even­tual pro­gre­siv pe măsura acu­mu­lă­rii valo­rii cre­ate (mili­o­nul este doar un reper nume­ric, nu un mer­cu­rial), cre­a­ția ar tre­bui să intre în patri­mo­niul uma­ni­tă­ții și să devină liber acce­si­bilă. Și, apropo, nu‐mi place expre­sia „acce­sul mase­lor la cul­tură” pen­tru că suge­rează mul­țimi bovine cărora li se ser­vesc perle în iesle.

A: Ce ne facem când pri­mii nu mai vor să fie cei din­tâi, să fie şi ei la urmă, că‐i mai bine, e gra­tis? Cine plă­teşte totuşi?

S: Pro­pu­ne­rea mea de pla­fo­nare a veni­tu­ri­lor cre­ate din cul­tură nu tre­buie să func­țio­neze nea­pă­rat pe mode­lul „pri­mii 100 de bene­fi­ci­ari plă­tesc”. Uma­ni­ta­tea a fost capa­bilă să inven­teze lucruri foarte com­plexe în mate­rie de scheme comer­ci­ale – una care îmi vine în minte este o plată deca­lată față de momen­tul acce­su­lui. Bene­fi­ciez acum de o operă și plă­tesc după un timp, de pildă un an. Mili­o­nul se împarte între cei care au dorit acce­sul la cre­a­ția res­pec­tivă în decur­sul ace­lui an – cu cât mai mulți cu atât mai ieftin pen­tru fie­care din­tre ei. Firește tre­buie să existe o limi­tare maxi­mală – dacă doar zece inși vor să vadă un film, nu vor plăti 100.000 de dolari fie­care, ci poate 5 dolari (e doar o exem­pli­fi­care, cifrele nu sunt rele­vante în sine).

A: Şi întorcându‐ne la per­so­na­jul nos­tru prin­ci­pal, cre­a­to­rul de film, de carte, de muzică etc, nu înţe­leg de ce‐l dis­tri­bui în rol de maica Tereza, de ce tre­buie el să fie sal­va­to­rul lumii şi să‐şi doneze opera spre a sa mân­tu­ire, lao­laltă cu cele­lalte suflete înru­dite întru cul­tură. De ce n‐ar putea să‐şi vadă lini­ş­tit de treaba lui – după muncă şi răs­plată – şi să se şi mân­tu­iască. Poate ştie şi o altă cale. Poate că dacă avea voca­ţia asta, de a dărui, nu se făcea artist, pen­tru că ştim cu toţii, arti­ş­tii sunt nişte ego­işti 🙂

S: Mi se pare mie sau visul ori­că­rui cre­a­tor auten­tic este uni­ver­sa­li­ta­tea recu­noaș­te­rii valo­rii sale? Ego­cen­tri­cul artist nu visează doar la bani, ci mai cu seamă la glo­rie. Mai mult decât a fi ego­ist, cre­a­to­rul este vani­tos, se vrea adu­lat, chiar dacă pen­tru asta tre­buie să urce pro­pria Gol­gotă și chiar să fie răs­tig­nit. Mai mult decât a se mân­tui pe sine, artis­tul vrea să ne mân­tu­iască pe noi, cei­lalți. Iar noi să‐i fim recu­nos­că­tori și să‐l vene­răm. Banii nu pot decât să alte­reze această rela­ție spi­ri­tu­ală.

A: Accept că tre­buie faci­li­tat oame­ni­lor drep­tul la cul­tură, dar prin cu totul alte mij­loace, pro­iecte și pro­grame (bibli­o­teci, ora­șul citește, car­tea de la metrou, cara­vana fil­me­lor etc) şi în nici un caz prin decla­ra­rea unui act artis­tic ca fiind gra­tuit.

S: S‐ar putea să tre­bu­iască niște nuan­țări în pri­vința acce­su­lui la diverse tipuri de cre­a­ții cul­tu­rale. Există cul­tura care se „con­sumă” prin inter­me­diul copi­i­lor și cul­tura care se „con­sumă” doar prin inter­me­diul ori­gi­na­lu­lui. Nu poate fi tra­tată la fel cre­a­ția unui pic­tor cu aceea a unui regi­zor. Pic­to­rul nu poate replica la nesfâr­șit opera sa fără a‐i dimi­nua valoa­rea, până la a o anula. Cum ar fi să avem jumă­tate de milion de Gio­conde, ce valoare ar mai avea ele, chiar dacă ar fi fost toate cre­ate de DaVinci? În schimb un regi­zor de film își poate înmulți veni­tu­rile teo­re­tic la nesfâr­șit, vân­zând copii ale ace­lu­iași efort cre­a­tor. Ba mai poate și lăsa moș­te­nire drep­tu­rile de autor, cre­ând posi­bi­li­ta­tea par­ve­ni­rii a unor indi­vizi care nu au nici o valență cre­a­tivă.

Deci da, mij­loa­cele de acces la cul­tură tre­buie diver­si­fi­cate în func­ție de tipo­lo­gia artis­tică a actu­lui cre­a­tor. Dar aș mai adă­uga și fap­tul că posi­bi­li­ta­tea înca­să­rii unor veni­turi tot mai mari prin mul­ti­pli­ca­rea non‐creativă a ope­rei (cărți, muzică sau film în for­mat digi­tal) a creat ten­ta­ția pro­fi­tu­lui ca obiec­tiv prin­ci­pal. Cali­ta­tea artis­tică a fost uitată și cul­tura a fost tăvă­lită la un loc cu indus­tria de enter­tain­ment. Mozart e la un loc cu Para­zi­ții, Pro­ust se înve­ci­nează cu San­dra Brown. Tre­buie făcută o dis­tinc­ție între cul­tură și non‐cultură, iar măsu­ra­rea valo­rii în bani tinde să cre­eze și să între­țină o con­fu­zie.

A: Îţi înţe­leg frus­tra­rea şi dez­a­mă­gi­rea. Pen­tru că tu pleci de la pre­misa că toţi sun­tem nişte cre­a­tori, fie­care cu talen­tul nos­tru, că stăm fie­care în ograda sa, care împle­tind coşuri de nuiele, care emanând poeme şi că ieşim apoi şi le dăm dru­mul pe uliţă, aşa, din prea‐plinul nos­tru şi ast­fel vom avea toţi şi panere şi poeme. Iau coşul şi mă tem pen­tru poem să nu ajungă măr­gă­ri­tar la porci.

S: Mă înțe­legi greșit. Eu nu pre­tind că toți avem scân­teia cre­a­ti­vi­tă­ții cul­tu­rale – e uto­pic. Spun însă că am pro­gresa infi­nit mai rapid și mai util (spe­ciei umane) dacă am prac­tica activ cul­tura, dacă ne‐am spi­ri­tu­a­liza vie­țile îmbră­țișând alte valori. Vor­besc des­pre un nou ilu­mi­nism, mai puțin pre­o­cu­pat de rațio­na­li­ta­tea lui Dide­rot sau Vol­taire (care se mani­festă cu un prag­ma­tism deja dău­nă­tor) și mai aple­cat asu­pra cul­tu­rii, a cre­a­ției spi­ri­tu­ale. Inter­fe­rența mate­ria­listă a banu­lui ca medi­a­tor al acce­su­lui la cul­tură împie­dică acest tip de pro­gres sau măcar ten­ta­ti­vele de a‐l pro­pune ca alter­na­tivă validă la mode­lele capi­ta­liste ale pre­zen­tu­lui. Care modele sunt într‐o criză pro­fundă și au nevoie de o ast­fel de alter­na­tivă. Fac aici o ușoară tri­mi­tere la ini­ția­tive pre­cum pro­iec­tul Venus.

Fără să con­tra­zic ceea ce am spus, cred că există un filon cre­a­tiv mult mai bogat decât se mani­festă la supra­față la nive­lul indi­vi­du­lui de rând. Argu­men­tele pot fi chiar și emi­siu­nile tip „Britain’s got talent”, unde poți des­co­peri măr­gă­ri­tare prin­tre pre­su­pu­șii porci. Chiar dacă sunt mani­fes­tări mai puțin cre­a­tive și mai degrabă inter­pre­ta­tive, în jurul aces­tor talente se pot incuba idei de pro­pă­șire spi­ri­tu­ală, ca embri­oane ale unui model social dezi­ra­bil. Dar pen­tru asta e nevoie de un con­text care să limi­teze impor­tanța banu­lui în măsu­ra­rea și acce­de­rea valo­rii cul­tu­rale, artis­tice.

A: De pildă, tu dai ceva îna­poi soci­e­tă­ţii prin acest blog, gra­tis. Te aşte­pţi ca şi soci­e­ta­tea să‐ţi dea ţie ceva îna­poi, gra­tis. Flori, fete, filme sau băieţi, arti­şti sau cân­tă­reţi. Dar nici tu nu o faci toc­mai gra­tuit, te aşte­pţi ca oame­nii să comen­teze, să inte­ra­cţio­neze şi să‐ţi împăr­tă­şească ide­ile. Vezi ce groaz­nic este să‐ți lansezi opera pe gra­tis şi pe oameni să nu‐i inte­re­seze? Şi atunci la ce bună gra­tu­i­ta­tea?

Mie mi se pare nor­mal ca pen­tru acti­vi­ta­tea ta de blo­gă­rit eu să te plă­tesc, iar cu banii strânşi din ce ştii tu să faci cel mai bine, să‐ţi cum­peri cont pe voyo.

Comen­tând, e felul meu de a plăti fap­tul că un om se scoală de dimi­neaţă şi scrie, iar eu citesc. Comen­tând, e felul meu de a crea legă­tu­rile din­tre lucruri, adică, ceea ce la un moment dat obi­ş­nu­iam să spun, că nu lucru­rile sunt impor­tante, ci legă­tura din­tre ele – pe numele ei de scenă actual: networ­king.

S: Ce fac eu aici nu e cul­tură, e un soi de misio­na­riat în favoa­rea unor idei în care cred. Deci gra­tu­i­ta­tea blo­gu­lui nu mi se pare com­pa­ra­bilă. Iar comen­ta­ri­ile nu sunt o formă de plată, ci de anga­jare într‐un dia­log. Fap­tul că unii nu sunt inte­re­sați nu e un argu­ment împo­triva gra­tu­i­tă­ții, ci even­tual al sis­te­mu­lui lor de valori și/sau al cre­di­bi­li­tă­ții mele. Ar fi ca și cum am spune că o taxă de acces ar crea dis­po­ni­bi­li­ta­tea la dia­log prin chiar con­di­țio­na­rea plă­ții sale.

A: Ai ros­tit cuvân­tul magic, dis­po­ni­bi­li­tate. Ceea ce împie­dică acce­sul la cul­tură nu sunt banii, ci dis­po­ni­bi­li­ta­tea, cum dealt­fel nicio gra­tu­i­tate nu o va crea. Când oame­nii spun că nu au timp (cu rare exce­pţii când într‐adevăr nu au), de fapt îşi declară voa­lat lipsa de dis­po­ni­bi­li­tate, mai pe româ­neşte, nu au chef. Lista lor scurtă de pri­o­ri­tăţi şi nece­si­tăţi nu pre­su­pune acel lucru.

O anu­mită auto­su­fi­cienţă – îşi sunt de ajuns lor înşişi – le barează calea, după cum şi o prea mare lipsă – de de toate – le îngre­u­nează acce­sul.

Aşa­dar, oame­nii nu con­sumă pro­duse cul­tu­rale pen­tru că nu le văd uti­li­ta­tea (nu le vor da nici ser­vici, nici bani, nici de mân­care), pen­tru că nu au des­co­pe­rit bucu­ria pe care ţi‐o pro­cură şi nu au fost atinşi de far­me­cul sălă­ş­lu­i­rii în veci­nă­ta­tea fru­mu­seţii spi­ri­tu­lui. Pen­tru că nu s‐au întâl­nit cu o carte, un om sau o poveste care să le conş­ti­en­ti­zeze nevoia.

 


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu