Povești de succes

Am auzit ieri un zvon cum că o cunos­cută com­panie de IT trim­ite oameni acasă, destul de mulți, vreo treizeci. Per­soana de la care mi‑a par­venit infor­mația era foarte indig­nată și-mi spunea că îi vine să anunțe presa. Atâta doar că nu prea avea ce să le spună — în fond nu e nimic ile­gal să închei niște con­tracte com­er­ciale, în baza unor clauze pre­cizate de la bun început. Pen­tru că — știm toți — piața IT e plină de aceasta prac­tică, a anga­jărilor pe salariul minim pe economie la care se adaugă un con­tract de prestare ser­vicii între firmă și un PFA. Eu însumi am fost în situ­ația asta și pot să spun că înțe­leg pe deplin toate aspectele întor­tocheate ale unei ast­fel de colaborări. Pe cât de con­ven­abilă este anga­jarea, pe atât de neplă­cută și abruptă este con­cedierea.

De fapt nici nu e o con­cediere propriu-zisă. Muncești în baza unui con­tract com­er­cial din­tre două entități juridice — tu și așa-zisul anga­ja­tor — și ar tre­bui să știi asta de la bun început, doar că începi prin a cădea în mreaja dul­cilor cuvinte ale celor de la resurse umane, care te asig­ură că e hâr­tia pe care o sem­nezi e doar o for­mal­i­tate care ajută com­pa­nia să îți dea mai mulți bani decât ar fi făcut‑o pe baza unui con­tract de muncă, în rest poți să te con­sid­eri ca și un ver­i­tabil anga­jat. Une­ori, cinic, adaugă și cifra sem­ni­fica­tiv mai mică a salari­u­lui net pe care l‑ar fi oferit dacă ar fi fost vorba de carte de muncă. Anesteziat de difer­ență, sem­nezi. Când vine vre­mea despărțirii privir­ile din ochii celor de la resurse umane devin însă reci și tăioase, explicându-ți cu pre­cizie tehnică de spe­cial­ist juridic că începând cu data de… se încheie con­trac­tul.

De ce ar da un furni­zor de ser­vicii IT oameni afară, e evi­dent. Piața ser­vici­ilor IT este la pământ. Statul — guver­nat de un bun pri­eten al patronu­lui com­paniei — nu prea are bani pen­tru investiții. Fon­durile europene nu vin cu prea mare ușur­ință. Firma poate fi supradi­men­sion­ată, cos­turile ei poate sunt prea mari. Tre­buie deci scăzute chel­tu­ielile. Dacă ar fi anga­jat oamenii cu carte de muncă, ar fi tre­buit să anunțe restruc­turări, să urmeze pro­ce­durile legale, o întreagă tevatură. Plata pe PFA îi scutește de tot der­an­jul pro­ce­dural. Din­colo de aceste cal­cule seci, des­tinele unor oameni iau o tur­nură nedorită, aruncându‑i în masa tot mai con­sis­tentă a spe­cial­iștilor în imple­men­tări soft­ware care nu mai găs­esc o piață pen­tru com­pe­tențele lor. Vre­mea ERP-urilor și CRM-urilor a tre­cut, Româ­nia nu mai are nevoie de infor­mat­ică.

Nașul meu de cununie — un remar­ca­bil arde­lean — avea o vorbă pe cât de amuzantă, pe atât de ade­vărată. Spunea că viața e un butoi plin cu rahat care are dea­supra un strat de două degete de miere. Dacă te repezi cu lin­gura cea mare și mănânci cu lăcomie, mierea se va ter­mina curând și va tre­bui să înghiți rahat tot restul vieții tale. Un om chibzuit ia o lin­guriță și gustă în fiecare zi puțină miere, atât de multă cât să‑l hrănească și atât de puțină cât să îi ajungă toata viața. Am ținut minte această parabolă, deși n‑am reușit să‑i urmez înțelep­ci­unea mereu. Une­ori, tot mai des, mă opresc din cav­al­cada cotid­i­ană și meditez la înțe­lesurile ei. Ven­i­turile unui PFA sunt cu sig­u­ranță ten­tante, dacă îți asumi rahatul ce l‑ai putea înghiți când con­trac­tul se încheie brusc. Alt­minteri lin­gurița salari­u­lui pe carte de muncă poate fi o alter­na­tivă un pic mai con­ven­abilă pe ter­men lung.

Undeva pe site-ul com­paniei respec­tive există o pag­ină despre polit­ica de resurse umane și de acolo afli că ei îți înțe­leg nevoile, îți înțe­leg aștep­tările, îți respectă și apre­ci­ază tal­en­tul și împre­ună veți reuși să con­stru­iți povești de suc­ces. Amețit de înșiruirea promi­si­u­nilor, nici nu-ți dai seama de ade­vărul crud care ți se relevă cu o neaștep­tată sin­cer­i­tate. Ceea ce ți se oferă nu este un loc de muncă, ci o poveste despre suc­ces. Al lor. Povestea suc­ce­su­lui tău tre­buie s‑o con­stru­iești sin­gur, dacă poți.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Bogdan

    N‑as putea spunea ca sunt un fan al sis­temu­lui cu PFA insa e la mintea coco­su­lui ca daca HR-ul iti pune pe masa 2 vari­ante din care una e cu X% mai buna decat cealalta ar cam tre­bui sa-ti pui niste intre­bari. Dar laco­mia de reg­ula intuneca jude­cata asa ca e de inte­les ce se intam­pla.
    P.S. Chiar si cu un con­tract de munca, ar fi primit un preaviz platit de 20 de zile si cam atat. Plus drep­tul de a aplica pt somaj 😉

    • Sorin Sfirlogea

      Ai fi sur­prins să vezi cât de naivi pot fi unii oameni care alt­minteri au o inteligență rel­a­tiv ridi­cată. Eu am întâl­nit mulți.

  2. Augustin

    Stai puțin că nu-nțeleg — ce câștigă (ex-)angajatul dac-ar fi sem­nat un con­tract per­ma­nent stan­dard? Com­pa­nia tot l‑ar fi dat afară, poate c‑un preaviz mai lung (cât a fi luat să se par­curgă partea biro­crat­ică nece­sară) dar asta nu cred că l‑ar fi încălzit cine știe ce. Con­trac­tul din­tre un anga­jat și anga­ja­tor nu schimbă cu nimic real­itățile pieței, fap­tul că com­pa­nia nu mai are comenzi, deci nici nevoie de anga­jați care să le onoreze. Și-atunci? La ce‑i bună o biro­crație stu­foasă cu anunțat de restruc­turări și naiba mai știe ce altceva pre­supune „social­is­mul cu față umană”?

    În opinia mea, cu cât e mai groasă leg­is­latura care reg­ulează piața muncii, cu atât tre­buie întrețin­uți mai mulți paraz­iți — atât în rân­durile celor care arbi­trează (funcționari de Stat, cele­bri prin efi­cac­i­tatea de care dau dovadă), cât și‑n rân­durile agenților eco­nomici care se văd nevoiți să se pro­te­jeze anga­jând mai mulți juriști, avo­cați, etc. pen­tru a fi‑n stare să ges­tioneze un pro­ces leg­isla­tiv com­plex. E un loose-loose, pen­tru că și tânărul-inocent-proaspăt-angajat-în-curând-concediat pierde prin con­tribuția pe care e obligat să o facă la menținerea în viață a funcționar­ilor paraz­iți.

    Cât despre metafora cu butoiu'… strate­gia optimă nu-mi pare a fi chibzuiala la extra­sul din butoi, ci reținere la con­sumul de miere; care miere ar putea sta foarte bine‑n bor­cane curate, pe masă, extrasă fiind din hârdăul de-acu' doar urât miros­i­tor.

    Al'fel spus, lasă tânărul să câștige cât de mult poate și cât de iute, și n‑are decât ca o dat' ce se vede cu banu‑n mână să-și pună o parte din ei la cio­rap, pen­tru zile negre, cum fi-vor cele când i se va arăta ușa com­paniei. Îi va fi mult mai ușor să se servească din pro­priul cont din bancă, decât să stea la cozi și să se roage de funcționari corupți pen­tru a i se acorda nu ș' ce aju­tor social. Dar, desigur, pen­tru asta are nevoie de o anu­mită dis­ci­plină și put­ere de a rezista ten­tației de a‑și risipi toți banii de-ndată ce‑i are — un lucru care depinde numai și numai de el, nu de altcineva.

    • Sorin Sfirlogea

      Nu despre avan­ta­jele indi­vid­uale încer­cam să povestesc, dar nici n‑am fost îndea­juns de explicit, gândindu-mă că toată lumea e famil­iară cu piața de muncă IT. Prob­lema e că dacă dai afară mulți anga­jați cu carte de muncă tre­buie să anunți ofi­cial o restruc­turare și să com­pensezi cumva fap­tul că — fără să fie vina lor — oamenii rămân brusc fără ven­i­turi, iar stat­u­lui îi pro­duci chel­tu­ieli de șomaj. Când lucrezi cu PFA poți să dai afară toată firma, că nu dai socoteală nimănui.

      Oblig­ați­ile astea ale anga­ja­toru­lui ar putea să ți se pară exce­sive și chiar sunt într‑o economie nor­mală, con­dusă de man­ageri edu­cați și chibzuiți. În Româ­nia însă lucrurile sunt departe de starea asta și se întâm­plă des ca oamenii să fie anga­jați în ved­erea unor potențiale proiecte, pe care apoi firma nu le mai obține, deci valea! toată lumea acasă. Ade­sea oamenii ăia aveau un ser­vi­ciu, poate nu cel mai bun din lume și l‑au lăsat ca să vină la promi­si­u­nile de cai verzi pe pereți ale unor man­ageri sau antre­prenori ire­spon­s­abili. Man­agerii români își proiectează ade­sea incom­pe­tențele pro­prii asupra des­tinelor celor pe care îi con­duc.

      Iar metafora cu butoiul e doar o metaforă. Nu e vorba de mutat mierea in bor­cane — morala e că viața are multe lucruri neplă­cute și mult mai puține din cele bune. Cumpătarea de a nu "arde" etapele, put­erea de a nu te lăcomi să obții totul dintr‑o dată, stăru­ința de a clădi încet dar temeinic sunt — spune metafora — o mai înțe­leaptă strate­gie de viață.

      • Augustin

        Da, Sorine, dar nu văd de ce te-ai baza pe Stat să arbi­treze nivelele de incom­pe­tență din­tre anga­jați și anga­ja­tori, când Statul însăși e cam­pion la incom­pe­tență man­age­ri­ală.

        Opinia mea e că cu cât e mai sub­țire buffer-ul din­tre anga­jat și anga­ja­tor, cu atât se reglează mai repede even­tualele der­a­paje. De exem­plu, anga­jează dita­mai cor­po­rația 100 de pro­gram­a­tori pen­tru imple­mentarea eRomâniei v2013, oameni pe care‑i dă trei săp­tămâni mai târziu afară pen' că s‑a schim­bat min­istru și ăsta nou nu mai e văr cu vice-președintele cor­po­rației? OK. 100 de oameni o să-njure printre dinți că au picat de fazani, după care se pun fain-frumos și-și caută altceva de lucru (even­tual la locurile de unde au ple­cat, dacă mai au nevoie) și‑n tot acest timp, și mult după, spun la toți cunoscuții lor (din breaslă și nu numai) ce de căcat e dita­mai cor­po­rația aia care-și tratează anga­jații la modul respec­tiv. În mod nor­mal, cor­po­rația cu pric­ina ar tre­bui să aibă o prob­lemă din a mai repeta o fază de genul acesta, și nu pen­tru că stă Garcea cu șapte raf­turi de hârțoage per­orând pe legaleză, ci pen­tru că orice IT-ist căruia‑i pasă de cari­era sa va fi aflând de ce s‑antâmplat și va știi să pretindă garanții (con­tracte la ter­men, plătibile full-time dacă e să fie dat afară mai iute) man­ager­ilor ăia sclip­i­tori de la ipotet­ica cor­po­rație.

        Prob­lema pe care o văd eu e că de fiecare dată când își bagă Statul coada se rup mecan­is­mele astea de feed­back, și oamenii încep să aibă aștep­tări de la Stat (i.e. să‑i plătească aju­tor de șomaj, să‑i oblige pe anga­ja­tori la nu știu ce plăți com­pen­satorii, etc.), în loc să-și bage pur și sim­plu mințile‑n cap și să dev­ină ole­cuță mai înțelepți după o belea în care sin­guri s‑au băgat. Oamenii încep să se com­placă în butoiașu cu rahat căl­duț oferit de Stat, în loc să facă efor­turi de‑a ieși ei înșiși din găurile în care dau. Unde mai pui că și man­agerii ăia incom­pe­tenți au pregătită scuza ide­ală, trimițându‑l pe proaspă­tul con­ce­diat să se plângă la Stat (că doar acesta‑l pro­te­jează, nu‑i așa?), în loc să‑i fie teamă că o să‑l dea cu capu' de toți pereții…

        • Sorin Sfirlogea

          Hmmm, ai și tu drep­tate într-un fel… Aș amenda totuși viz­iunea ta cu ceva mai multă edu­cație făcută tiner­ilor în priv­ința pieței de muncă. Majori­tatea habar n‑au cum se nego­ci­ază un con­tract și care sunt peri­colele care îi pân­desc, drept pen­tru care se reped ca berbecii cu capul înainte la prima ofertă mai apeti­santă finan­ciar.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu