Povești de succes

Am auzit ieri un zvon cum că o cunos­cută com­pa­nie de IT tri­mite oameni acasă, des­tul de mulți, vreo trei­zeci. Per­soana de la care mi‐a par­ve­nit infor­ma­ția era foarte indig­nată și‐mi spu­nea că îi vine să anunțe presa. Atâta doar că nu prea avea ce să le spună – în fond nu e nimic ile­gal să închei niște con­tracte comer­ci­ale, în baza unor cla­uze pre­ci­zate de la bun înce­put. Pen­tru că – știm toți – piața IT e plină de aceasta prac­tică, a anga­jă­ri­lor pe sala­riul minim pe eco­no­mie la care se ada­ugă un con­tract de pres­tare ser­vi­cii între firmă și un PFA. Eu însumi am fost în situ­a­ția asta și pot să spun că înțe­leg pe deplin toate aspec­tele întor­to­che­ate ale unei ast­fel de cola­bo­rări. Pe cât de con­ve­na­bilă este anga­ja­rea, pe atât de neplă­cută și abruptă este con­ce­di­e­rea.

De fapt nici nu e o con­ce­di­ere propriu‐zisă. Mun­cești în baza unui con­tract comer­cial din­tre două enti­tăți juri­dice – tu și așa‐zisul anga­ja­tor – și ar tre­bui să știi asta de la bun înce­put, doar că începi prin a cădea în mre­aja dul­ci­lor cuvinte ale celor de la resurse umane, care te asi­gură că e hâr­tia pe care o sem­nezi e doar o for­ma­li­tate care ajută com­pa­nia să îți dea mai mulți bani decât ar fi făcut‐o pe baza unui con­tract de muncă, în rest poți să te con­si­deri ca și un veri­ta­bil anga­jat. Une­ori, cinic, ada­ugă și cifra sem­ni­fi­ca­tiv mai mică a sala­ri­u­lui net pe care l‐ar fi ofe­rit dacă ar fi fost vorba de carte de muncă. Ane­ste­ziat de dife­rență, sem­nezi. Când vine vre­mea des­păr­ți­rii pri­vi­rile din ochii celor de la resurse umane devin însă reci și tăi­oase, explicându‐ți cu pre­ci­zie teh­nică de spe­cia­list juri­dic că înce­pând cu data de… se încheie con­trac­tul.

De ce ar da un fur­ni­zor de ser­vi­cii IT oameni afară, e evi­dent. Piața ser­vi­ci­i­lor IT este la pământ. Sta­tul – guver­nat de un bun pri­e­ten al patro­nu­lui com­pa­niei – nu prea are bani pen­tru inves­ti­ții. Fon­du­rile euro­pene nu vin cu prea mare ușu­rință. Firma poate fi supra­di­men­sio­nată, cos­tu­rile ei poate sunt prea mari. Tre­buie deci scă­zute chel­tu­ie­lile. Dacă ar fi anga­jat oame­nii cu carte de muncă, ar fi tre­buit să anunțe res­truc­tu­rări, să urmeze pro­ce­du­rile legale, o întreagă teva­tură. Plata pe PFA îi scu­tește de tot deran­jul pro­ce­du­ral. Din­colo de aceste cal­cule seci, des­ti­nele unor oameni iau o tur­nură nedo­rită, aruncându‐i în masa tot mai con­sis­tentă a spe­cia­liș­ti­lor în imple­men­tări software care nu mai găsesc o piață pen­tru com­pe­ten­țele lor. Vre­mea ERP‐urilor și CRM‐urilor a tre­cut, Româ­nia nu mai are nevoie de infor­ma­tică.

Nașul meu de cunu­nie – un remar­ca­bil arde­lean – avea o vorbă pe cât de amu­zantă, pe atât de ade­vă­rată. Spu­nea că viața e un butoi plin cu rahat care are dea­su­pra un strat de două degete de miere. Dacă te repezi cu lin­gura cea mare și mănânci cu lăco­mie, mie­rea se va ter­mina curând și va tre­bui să înghiți rahat tot res­tul vie­ții tale. Un om chi­b­zuit ia o lin­gu­riță și gustă în fie­care zi puțină miere, atât de multă cât să‐l hră­nească și atât de puțină cât să îi ajungă toata viața. Am ținut minte această para­bolă, deși n‐am reu­șit să‐i urmez înțe­lep­ciu­nea mereu. Une­ori, tot mai des, mă opresc din caval­cada coti­diană și medi­tez la înțe­le­su­rile ei. Veni­tu­rile unui PFA sunt cu sigu­ranță ten­tante, dacă îți asumi raha­tul ce l‐ai putea înghiți când con­trac­tul se încheie brusc. Alt­min­teri lin­gu­rița sala­ri­u­lui pe carte de muncă poate fi o alter­na­tivă un pic mai con­ve­na­bilă pe ter­men lung.

Undeva pe site‐ul com­pa­niei res­pec­tive există o pagină des­pre poli­tica de resurse umane și de acolo afli că ei îți înțe­leg nevo­ile, îți înțe­leg aștep­tă­rile, îți res­pectă și apre­ciază talen­tul și împre­ună veți reuși să con­stru­iți povești de suc­ces. Ame­țit de înși­ru­i­rea pro­mi­siu­ni­lor, nici nu‐ți dai seama de ade­vă­rul crud care ți se relevă cu o neaș­tep­tată sin­ce­ri­tate. Ceea ce ți se oferă nu este un loc de muncă, ci o poveste des­pre suc­ces. Al lor. Poves­tea suc­ce­su­lui tău tre­buie s‐o con­stru­iești sin­gur, dacă poți.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Bogdan

    N‐as putea spu­nea ca sunt un fan al sis­te­mu­lui cu PFA insa e la min­tea coco­su­lui ca daca HR‐ul iti pune pe masa 2 vari­ante din care una e cu X% mai buna decat cea­lalta ar cam tre­bui sa‐ti pui niste intre­bari. Dar laco­mia de regula intu­neca jude­cata asa ca e de inte­les ce se intam­pla.
    P.S. Chiar si cu un con­tract de munca, ar fi pri­mit un pre­a­viz pla­tit de 20 de zile si cam atat. Plus drep­tul de a aplica pt somaj 😉

    • Sorin Sfirlogea

      Ai fi sur­prins să vezi cât de naivi pot fi unii oameni care alt­min­teri au o inte­li­gență rela­tiv ridi­cată. Eu am întâl­nit mulți.

  2. Augustin

    Stai puțin că nu‐nțeleg – ce câștigă (ex-)angajatul dac‐ar fi sem­nat un con­tract per­ma­nent stan­dard? Com­pa­nia tot l‐ar fi dat afară, poate c‐un pre­a­viz mai lung (cât a fi luat să se par­curgă par­tea biro­cra­tică nece­sară) dar asta nu cred că l‐ar fi încă­l­zit cine știe ce. Con­trac­tul din­tre un anga­jat și anga­ja­tor nu schimbă cu nimic rea­li­tă­țile pie­ței, fap­tul că com­pa­nia nu mai are comenzi, deci nici nevoie de anga­jați care să le ono­reze. Și‐atunci? La ce‐i bună o biro­cra­ție stu­foasă cu anun­țat de res­truc­tu­rări și naiba mai știe ce alt­ceva pre­su­pune „soci­a­lis­mul cu față umană”?

    În opi­nia mea, cu cât e mai groasă legi­sla­tura care regu­lează piața mun­cii, cu atât tre­buie între­ți­nuți mai mulți para­ziți – atât în rân­du­rile celor care arbi­trează (func­țio­nari de Stat, cele­bri prin efi­ca­ci­ta­tea de care dau dovadă), cât și‐n rân­du­rile agen­ți­lor eco­no­mici care se văd nevo­iți să se pro­te­jeze anga­jând mai mulți juriști, avo­cați, etc. pen­tru a fi‐n stare să ges­tio­neze un pro­ces legi­sla­tiv com­plex. E un loose‐loose, pen­tru că și tânărul‐inocent‐proaspăt‐angajat‐în‐curând‐concediat pierde prin con­tri­bu­ția pe care e obli­gat să o facă la men­ți­ne­rea în viață a func­țio­na­ri­lor para­ziți.

    Cât des­pre meta­fora cu butoiu'… stra­te­gia optimă nu‐mi pare a fi chi­b­zu­iala la extra­sul din butoi, ci reți­nere la con­su­mul de miere; care miere ar putea sta foarte bine‐n borcane curate, pe masă, extrasă fiind din hâr­dăul de‐acu' doar urât miro­si­tor.

    Al'fel spus, lasă tână­rul să câștige cât de mult poate și cât de iute, și n‐are decât ca o dat' ce se vede cu banu‐n mână să‐și pună o parte din ei la cio­rap, pen­tru zile negre, cum fi‐vor cele când i se va arăta ușa com­pa­niei. Îi va fi mult mai ușor să se ser­vească din pro­priul cont din bancă, decât să stea la cozi și să se roage de func­țio­nari corupți pen­tru a i se acorda nu ș' ce aju­tor social. Dar, desi­gur, pen­tru asta are nevoie de o anu­mită dis­ci­plină și putere de a rezista ten­ta­ției de a‐și risipi toți banii de‐ndată ce‐i are – un lucru care depinde numai și numai de el, nu de alt­ci­neva.

    • Sorin Sfirlogea

      Nu des­pre avan­ta­jele indi­vi­du­ale încer­cam să poves­tesc, dar nici n‐am fost înde­a­juns de expli­cit, gândindu‐mă că toată lumea e fami­li­ară cu piața de muncă IT. Pro­blema e că dacă dai afară mulți anga­jați cu carte de muncă tre­buie să anunți ofi­cial o res­truc­tu­rare și să com­pen­sezi cumva fap­tul că – fără să fie vina lor – oame­nii rămân brusc fără veni­turi, iar sta­tu­lui îi pro­duci chel­tu­ieli de șomaj. Când lucrezi cu PFA poți să dai afară toată firma, că nu dai soco­teală nimă­nui.

      Obli­ga­ți­ile astea ale anga­ja­to­ru­lui ar putea să ți se pară exce­sive și chiar sunt într‐o eco­no­mie nor­mală, con­dusă de mana­geri edu­cați și chi­b­zu­iți. În Româ­nia însă lucru­rile sunt departe de sta­rea asta și se întâm­plă des ca oame­nii să fie anga­jați în vede­rea unor poten­ți­ale pro­iecte, pe care apoi firma nu le mai obține, deci valea! toată lumea acasă. Ade­sea oame­nii ăia aveau un ser­vi­ciu, poate nu cel mai bun din lume și l‐au lăsat ca să vină la pro­mi­siu­nile de cai verzi pe pereți ale unor mana­geri sau antre­pre­nori ires­pon­sa­bili. Mana­ge­rii români își pro­iec­tează ade­sea incom­pe­ten­țele pro­prii asu­pra des­ti­ne­lor celor pe care îi con­duc.

      Iar meta­fora cu buto­iul e doar o meta­foră. Nu e vorba de mutat mie­rea in borcane – morala e că viața are multe lucruri neplă­cute și mult mai puține din cele bune. Cum­pă­ta­rea de a nu "arde" eta­pele, pute­rea de a nu te lăcomi să obții totul dintr‐o dată, stă­ru­ința de a clădi încet dar teme­i­nic sunt – spune meta­fora – o mai înțe­leaptă stra­te­gie de viață.

      • Augustin

        Da, Sorine, dar nu văd de ce te‐ai baza pe Stat să arbi­treze nive­lele de incom­pe­tență din­tre anga­jați și anga­ja­tori, când Sta­tul însăși e cam­pion la incom­pe­tență mana­ge­ri­ală.

        Opi­nia mea e că cu cât e mai sub­țire buffer‐ul din­tre anga­jat și anga­ja­tor, cu atât se reglează mai repede even­tu­a­lele dera­paje. De exem­plu, anga­jează dita­mai cor­po­ra­ția 100 de pro­gra­ma­tori pen­tru imple­men­ta­rea eRo­mâ­niei v2013, oameni pe care‐i dă trei săp­tămâni mai târ­ziu afară pen' că s‐a schim­bat minis­tru și ăsta nou nu mai e văr cu vice‐președintele cor­po­ra­ției? OK. 100 de oameni o să‐njure prin­tre dinți că au picat de fazani, după care se pun fain‐frumos și‐și caută alt­ceva de lucru (even­tual la locu­rile de unde au ple­cat, dacă mai au nevoie) și‐n tot acest timp, și mult după, spun la toți cunos­cu­ții lor (din brea­slă și nu numai) ce de căcat e dita­mai cor­po­ra­ția aia care‐și tra­tează anga­ja­ții la modul res­pec­tiv. În mod nor­mal, cor­po­ra­ția cu pri­cina ar tre­bui să aibă o pro­blemă din a mai repeta o fază de genul acesta, și nu pen­tru că stă Gar­cea cu șapte raf­turi de hâr­țo­age perorând pe lega­leză, ci pen­tru că orice IT‐ist căruia‐i pasă de cariera sa va fi aflând de ce s‐antâmplat și va știi să pre­tindă garan­ții (con­tracte la ter­men, plăti­bile full‐time dacă e să fie dat afară mai iute) mana­ge­ri­lor ăia scli­pi­tori de la ipo­te­tica cor­po­ra­ție.

        Pro­blema pe care o văd eu e că de fie­care dată când își bagă Sta­tul coada se rup meca­nis­mele astea de fee­d­back, și oame­nii încep să aibă aștep­tări de la Stat (i.e. să‐i plă­tească aju­tor de șomaj, să‐i oblige pe anga­ja­tori la nu știu ce plăți com­pen­sa­to­rii, etc.), în loc să‐și bage pur și sim­plu mințile‐n cap și să devină ole­cuță mai înțe­lepți după o belea în care sin­guri s‐au băgat. Oame­nii încep să se com­placă în buto­iașu cu rahat căl­duț ofe­rit de Stat, în loc să facă efor­turi de‐a ieși ei înșiși din gău­rile în care dau. Unde mai pui că și mana­ge­rii ăia incom­pe­tenți au pre­gă­tită scuza ide­ală, trimițându‐l pe proas­pă­tul con­ce­diat să se plângă la Stat (că doar acesta‐l pro­te­jează, nu‐i așa?), în loc să‐i fie teamă că o să‐l dea cu capu' de toți pere­ții…

        • Sorin Sfirlogea

          Hmmm, ai și tu drep­tate într‐un fel… Aș amenda totuși viziu­nea ta cu ceva mai multă edu­ca­ție făcută tine­ri­lor în pri­vința pie­ței de muncă. Majo­ri­ta­tea habar n‐au cum se nego­ci­ază un con­tract și care sunt peri­co­lele care îi pân­desc, drept pen­tru care se reped ca ber­be­cii cu capul îna­inte la prima ofertă mai ape­ti­santă finan­ciar.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu