Am au­zit ieri un zvon cum că o cu­nos­cută com­pa­nie de IT tri­mite oa­meni acasă, des­tul de mulți, vreo trei­zeci. Per­soana de la care mi‑a par­ve­nit in­for­ma­ția era foarte in­dig­nată și-mi spu­nea că îi vine să anunțe presa. Atâta doar că nu prea avea ce să le spună — în fond nu e ni­mic ile­gal să în­chei niște con­tracte co­mer­ci­ale, în baza unor cla­uze pre­ci­zate de la bun în­ce­put. Pen­tru că — știm toți — piața IT e plină de aceasta prac­tică, a an­ga­jă­ri­lor pe sa­la­riul mi­nim pe eco­no­mie la care se ada­ugă un con­tract de pres­tare ser­vi­cii în­tre firmă și un PFA. Eu în­sumi am fost în si­tu­a­ția asta și pot să spun că în­țe­leg pe de­plin toate as­pec­tele în­tor­to­che­ate ale unei ast­fel de co­la­bo­rări. Pe cât de con­ve­na­bilă este an­ga­ja­rea, pe atât de ne­plă­cută și abruptă este con­ce­di­e­rea.

De fapt nici nu e o con­ce­di­ere pro­priu-zisă. Mun­cești în baza unui con­tract co­mer­cial din­tre două en­ti­tăți ju­ri­dice — tu și așa-zi­sul an­ga­ja­tor — și ar tre­bui să știi asta de la bun în­ce­put, doar că în­cepi prin a că­dea în mre­aja dul­ci­lor cu­vinte ale ce­lor de la re­surse umane, care te asi­gură că e hâr­tia pe care o sem­nezi e doar o for­ma­li­tate care ajută com­pa­nia să îți dea mai mulți bani de­cât ar fi făcut‑o pe baza unui con­tract de muncă, în rest poți să te con­si­deri ca și un ve­ri­ta­bil an­ga­jat. Une­ori, ci­nic, ada­ugă și ci­fra sem­ni­fi­ca­tiv mai mică a sa­la­ri­u­lui net pe care l‑ar fi ofe­rit dacă ar fi fost vorba de carte de muncă. Ane­ste­ziat de di­fe­rență, sem­nezi. Când vine vre­mea des­păr­ți­rii pri­vi­rile din ochii ce­lor de la re­surse umane de­vin însă reci și tă­i­oase, ex­pli­cându-ți cu pre­ci­zie teh­nică de spe­cia­list ju­ri­dic că în­ce­pând cu data de… se în­cheie con­trac­tul.

De ce ar da un fur­ni­zor de ser­vi­cii IT oa­meni afară, e evi­dent. Piața ser­vi­ci­i­lor IT este la pământ. Sta­tul — gu­ver­nat de un bun pri­e­ten al pa­tro­nu­lui com­pa­niei — nu prea are bani pen­tru in­ves­ti­ții. Fon­du­rile eu­ro­pene nu vin cu prea mare ușu­rință. Firma poate fi su­pra­di­men­sio­nată, cos­tu­rile ei poate sunt prea mari. Tre­buie deci scă­zute chel­tu­ie­lile. Dacă ar fi an­ga­jat oa­me­nii cu carte de muncă, ar fi tre­buit să anunțe res­truc­tu­rări, să ur­meze pro­ce­du­rile le­gale, o în­treagă te­va­tură. Plata pe PFA îi scu­tește de tot de­ran­jul pro­ce­du­ral. Din­colo de aceste cal­cule seci, des­ti­nele unor oa­meni iau o tur­nură ne­do­rită, aruncându‑i în masa tot mai con­sis­tentă a spe­cia­liș­ti­lor în im­ple­men­tări software care nu mai gă­sesc o piață pen­tru com­pe­ten­țele lor. Vre­mea ERP-uri­lor și CRM-uri­lor a tre­cut, Ro­mâ­nia nu mai are ne­voie de in­for­ma­tică.

Na­șul meu de cu­nu­nie — un re­mar­ca­bil ar­de­lean — avea o vorbă pe cât de amu­zantă, pe atât de ade­vă­rată. Spu­nea că viața e un bu­toi plin cu ra­hat care are dea­su­pra un strat de două de­gete de mi­ere. Dacă te re­pezi cu lin­gura cea mare și mă­nânci cu lă­co­mie, mi­e­rea se va ter­mina cu­rând și va tre­bui să în­ghiți ra­hat tot res­tul vie­ții tale. Un om chi­b­zuit ia o lin­gu­riță și gustă în fi­e­care zi pu­țină mi­ere, atât de multă cât să‑l hră­nească și atât de pu­țină cât să îi ajungă toata viața. Am ți­nut minte această pa­ra­bolă, deși n‑am re­u­șit să‑i ur­mez în­țe­lep­ciu­nea me­reu. Une­ori, tot mai des, mă opresc din ca­val­cada co­ti­diană și me­di­tez la în­țe­le­su­rile ei. Ve­ni­tu­rile unui PFA sunt cu si­gu­ranță ten­tante, dacă îți asumi ra­ha­tul ce l‑ai pu­tea în­ghiți când con­trac­tul se în­cheie brusc. Alt­min­teri lin­gu­rița sa­la­ri­u­lui pe carte de muncă poate fi o al­ter­na­tivă un pic mai con­ve­na­bilă pe ter­men lung.

Un­deva pe site-ul com­pa­niei res­pec­tive există o pa­gină des­pre po­li­tica de re­surse umane și de acolo afli că ei îți în­țe­leg ne­vo­ile, îți în­țe­leg aș­tep­tă­rile, îți res­pectă și apre­ciază ta­len­tul și îm­pre­ună veți re­uși să con­stru­iți po­vești de suc­ces. Ame­țit de în­și­ru­i­rea pro­mi­siu­ni­lor, nici nu-ți dai seama de ade­vă­rul crud care ți se re­levă cu o ne­aș­tep­tată sin­ce­ri­tate. Ceea ce ți se oferă nu este un loc de muncă, ci o po­veste des­pre suc­ces. Al lor. Po­ves­tea suc­ce­su­lui tău tre­buie s‑o con­stru­iești sin­gur, dacă poți.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Bogdan

    N‑as pu­tea spu­nea ca sunt un fan al sis­te­mu­lui cu PFA insa e la min­tea co­co­su­lui ca daca HR-ul iti pune pe masa 2 va­ri­ante din care una e cu X% mai buna de­cat cea­lalta ar cam tre­bui sa-ti pui niste in­tre­bari. Dar la­co­mia de re­gula in­tu­neca ju­de­cata asa ca e de in­te­les ce se in­tam­pla.
    P.S. Chiar si cu un con­tract de munca, ar fi pri­mit un pre­a­viz pla­tit de 20 de zile si cam atat. Plus drep­tul de a aplica pt so­maj 😉

    • Sorin Sfirlogea

      Ai fi sur­prins să vezi cât de naivi pot fi unii oa­meni care alt­min­teri au o in­te­li­gență re­la­tiv ri­di­cată. Eu am în­tâl­nit mulți.

  2. Augustin

    Stai pu­țin că nu-nțe­leg — ce câștigă (ex-)angajatul dac-ar fi sem­nat un con­tract per­ma­nent stan­dard? Com­pa­nia tot l‑ar fi dat afară, poate c‑un pre­a­viz mai lung (cât a fi luat să se par­curgă par­tea bi­ro­cra­tică ne­ce­sară) dar asta nu cred că l‑ar fi în­că­l­zit cine știe ce. Con­trac­tul din­tre un an­ga­jat și an­ga­ja­tor nu schimbă cu ni­mic re­a­li­tă­țile pie­ței, fap­tul că com­pa­nia nu mai are co­menzi, deci nici ne­voie de an­ga­jați care să le ono­reze. Și-atunci? La ce‑i bună o bi­ro­cra­ție stu­foasă cu anun­țat de res­truc­tu­rări și naiba mai știe ce alt­ceva pre­su­pune „so­ci­a­lis­mul cu față umană”?

    În opi­nia mea, cu cât e mai groasă le­gi­sla­tura care re­gu­lează piața mun­cii, cu atât tre­buie în­tre­ți­nuți mai mulți pa­ra­ziți — atât în rân­du­rile ce­lor care ar­bi­trează (func­țio­nari de Stat, ce­le­bri prin efi­ca­ci­ta­tea de care dau do­vadă), cât și‑n rân­du­rile agen­ți­lor eco­no­mici care se văd ne­vo­iți să se pro­te­jeze an­ga­jând mai mulți ju­riști, avo­cați, etc. pen­tru a fi‑n stare să ges­tio­neze un pro­ces le­gi­sla­tiv com­plex. E un lo­ose-lo­ose, pen­tru că și tâ­nă­rul-ino­cent-proas­păt-an­ga­jat-în-cu­rând-con­ce­diat pierde prin con­tri­bu­ția pe care e obli­gat să o facă la men­ți­ne­rea în viață a func­țio­na­ri­lor pa­ra­ziți.

    Cât des­pre me­ta­fora cu bu­toiu’… stra­te­gia op­timă nu-mi pare a fi chi­b­zu­iala la ex­tra­sul din bu­toi, ci re­ți­nere la con­su­mul de mi­ere; care mi­ere ar pu­tea sta foarte bine‑n borcane cu­rate, pe masă, ex­trasă fi­ind din hâr­dăul de-acu’ doar urât mi­ro­si­tor.

    Al’­fel spus, lasă tâ­nă­rul să câștige cât de mult poate și cât de iute, și n‑are de­cât ca o dat’ ce se vede cu banu‑n mână să-și pună o parte din ei la cio­rap, pen­tru zile ne­gre, cum fi-vor cele când i se va arăta ușa com­pa­niei. Îi va fi mult mai ușor să se ser­vească din pro­priul cont din bancă, de­cât să stea la cozi și să se ro­age de func­țio­nari co­rupți pen­tru a i se acorda nu ș’ ce aju­tor so­cial. Dar, de­si­gur, pen­tru asta are ne­voie de o anu­mită dis­ci­plină și pu­tere de a re­zista ten­ta­ției de a‑și ri­sipi toți ba­nii de-ndată ce‑i are — un lu­cru care de­pinde nu­mai și nu­mai de el, nu de alt­ci­neva.

    • Sorin Sfirlogea

      Nu des­pre avan­ta­jele in­di­vi­du­ale în­cer­cam să po­ves­tesc, dar nici n‑am fost în­de­a­juns de ex­pli­cit, gân­dindu-mă că toată lu­mea e fa­mi­li­ară cu piața de muncă IT. Pro­blema e că dacă dai afară mulți an­ga­jați cu carte de muncă tre­buie să anunți ofi­cial o res­truc­tu­rare și să com­pen­sezi cumva fap­tul că — fără să fie vina lor — oa­me­nii rămân brusc fără ve­ni­turi, iar sta­tu­lui îi pro­duci chel­tu­ieli de șo­maj. Când lu­crezi cu PFA poți să dai afară toată firma, că nu dai so­co­teală ni­mă­nui.

      Obli­ga­ți­ile as­tea ale an­ga­ja­to­ru­lui ar pu­tea să ți se pară ex­ce­sive și chiar sunt într‑o eco­no­mie nor­mală, con­dusă de ma­na­geri edu­cați și chi­b­zu­iți. În Ro­mâ­nia însă lu­cru­rile sunt de­parte de sta­rea asta și se în­tâm­plă des ca oa­me­nii să fie an­ga­jați în ve­de­rea unor po­ten­ți­ale pro­iecte, pe care apoi firma nu le mai ob­ține, deci va­lea! toată lu­mea acasă. Ade­sea oa­me­nii ăia aveau un ser­vi­ciu, poate nu cel mai bun din lume și l‑au lă­sat ca să vină la pro­mi­siu­nile de cai verzi pe pe­reți ale unor ma­na­geri sau an­tre­pre­nori ires­pon­sa­bili. Ma­na­ge­rii ro­mâni își pro­iec­tează ade­sea in­com­pe­ten­țele pro­prii asu­pra des­ti­ne­lor ce­lor pe care îi con­duc.

      Iar me­ta­fora cu bu­to­iul e doar o me­ta­foră. Nu e vorba de mu­tat mi­e­rea in borcane — mo­rala e că viața are multe lu­cruri ne­plă­cute și mult mai pu­ține din cele bune. Cum­pă­ta­rea de a nu “arde” eta­pele, pu­te­rea de a nu te lă­comi să ob­ții to­tul dintr‑o dată, stă­ru­ința de a clădi în­cet dar te­me­i­nic sunt — spune me­ta­fora — o mai în­țe­leaptă stra­te­gie de viață.

      • Augustin

        Da, So­rine, dar nu văd de ce te-ai baza pe Stat să ar­bi­treze nive­lele de in­com­pe­tență din­tre an­ga­jați și an­ga­ja­tori, când Sta­tul în­săși e cam­pion la in­com­pe­tență ma­na­ge­ri­ală.

        Opi­nia mea e că cu cât e mai sub­țire bu­ffer-ul din­tre an­ga­jat și an­ga­ja­tor, cu atât se re­glează mai re­pede even­tu­a­lele de­ra­paje. De exem­plu, an­ga­jează di­ta­mai cor­po­ra­ția 100 de pro­gra­ma­tori pen­tru im­ple­men­ta­rea eRo­mâ­niei v2013, oa­meni pe care‑i dă trei săp­tămâni mai târ­ziu afară pen’ că s‑a schim­bat mi­nis­tru și ăsta nou nu mai e văr cu vice-pre­șe­din­tele cor­po­ra­ției? OK. 100 de oa­meni o să-njure prin­tre dinți că au pi­cat de fa­zani, după care se pun fain-fru­mos și-și ca­ută alt­ceva de lu­cru (even­tual la lo­cu­rile de unde au ple­cat, dacă mai au ne­voie) și‑n tot acest timp, și mult după, spun la toți cu­nos­cu­ții lor (din brea­slă și nu nu­mai) ce de căcat e di­ta­mai cor­po­ra­ția aia care-și tra­tează an­ga­ja­ții la mo­dul res­pec­tiv. În mod nor­mal, cor­po­ra­ția cu pri­cina ar tre­bui să aibă o pro­blemă din a mai re­peta o fază de ge­nul acesta, și nu pen­tru că stă Gar­cea cu șapte raf­turi de hâr­țo­age pe­rorând pe le­ga­leză, ci pen­tru că orice IT-ist căruia‑i pasă de ca­riera sa va fi aflând de ce s‑antâmplat și va știi să pre­tindă ga­ran­ții (con­tracte la ter­men, plăti­bile full-time dacă e să fie dat afară mai iute) ma­na­ge­ri­lor ăia scli­pi­tori de la ipo­te­tica cor­po­ra­ție.

        Pro­blema pe care o văd eu e că de fi­e­care dată când își bagă Sta­tul coada se rup me­ca­nis­mele as­tea de fe­e­d­back, și oa­me­nii în­cep să aibă aș­tep­tări de la Stat (i.e. să‑i plă­tească aju­tor de șo­maj, să‑i oblige pe an­ga­ja­tori la nu știu ce plăți com­pen­sa­to­rii, etc.), în loc să-și bage pur și sim­plu mințile‑n cap și să de­vină ole­cuță mai în­țe­lepți după o be­lea în care sin­guri s‑au bă­gat. Oa­me­nii în­cep să se com­placă în bu­to­iașu cu ra­hat căl­duț ofe­rit de Stat, în loc să facă efor­turi de‑a ieși ei în­șiși din gă­u­rile în care dau. Unde mai pui că și ma­na­ge­rii ăia in­com­pe­tenți au pre­gă­tită scuza ide­ală, trimițându‑l pe proas­pă­tul con­ce­diat să se plângă la Stat (că doar acesta‑l pro­te­jează, nu‑i așa?), în loc să‑i fie teamă că o să‑l dea cu capu’ de toți pe­re­ții…

        • Sorin Sfirlogea

          Hmmm, ai și tu drep­tate într-un fel… Aș amenda to­tuși vi­ziu­nea ta cu ceva mai multă edu­ca­ție fă­cută ti­ne­ri­lor în pri­vința pie­ței de muncă. Ma­jo­ri­ta­tea ha­bar n‑au cum se ne­go­ci­ază un con­tract și care sunt pe­ri­co­lele care îi pân­desc, drept pen­tru care se re­ped ca ber­be­cii cu ca­pul îna­inte la prima ofertă mai ape­ti­santă fi­nan­ciar.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.