Am lăsat să treacă valul de articole stârnit de (re)identificarea lui Alexandru Vișinescu, fostul comandant la închisorii de la Rîmnicu Sărat, pentru că vroiam să văd care sunt perspectivele de azi asupra acestei părți a trecutului românesc. Mă uit acum la diversele articole, la interviul dat Antenei 3 și caut semnele unei concluzii mature asupra acestui personaj și a semnificației sale istorice. Caut în zadar. Nu există decât voci răstite, fraze bombastice și degete îndreptate spre un același individ. În România oglinzile sunt acoperite, ca în casa unui proaspăt mort.
Adevărul este, desigur, greu de restabilit. A fost Vișinescu într-adevăr un torționar nemilos sau doar un slujbaș zelos al sistemului comunist? A fost crud sau doar nesimțit? Ce ar fi trebuit să facă un comandant de penitenciar precum cel de la Rîmnicu Sărat? Să demisioneze, salvându-și onoarea proprie, dar riscând anatema oficială a unei clase politice care nu tolera opiniile diferite de doctrina ei? Care ar fi fost consecințele frondei asupra propriei vieți? Este de înțeles colaboraționismul atunci când miza e propria soartă? Sau trebuie să îmbraci cămașa martiriului pentru a rămâne demn ca ființă umană? Înainte de a ridica piatra, grăbit cititor, întreabă-te dacă ai îndura suferința pentru a apăra drepturile unui seamăn al tău.
Eu aș fi ales suferința, îmi pot eu permite să declar acum, știind că dincolo de apăsarea tastelor când scriu această frază nici un alt efort nu mi se cere îndată ca probă. Intuiția îmi spune că individul a colaborat bucuros la torturile aplicate deținuților politici. Dar — iată-mă filozofând dezimplicat — mi se pare o greșeală doar condamnarea sa, ca și cum întreaga vină îi aparține. Pentru că — presupunând că Vișinescu ar fi avut statura morală necesară — dacă ar fi demisionat în semn de dezaprobare a metodelor inumane aplicate deținuților sau măcar ar fi inventat un pretext pentru a se sustrage, știm toți că s‑ar fi găsit imediat alți o sută, o mie, un milion de Vișinescu gata să‑i ia locul. Istoria românilor e plină de trădări, comploturi și colaboraționism. În fond suntem singura țară din blocul comunist în care securitatea lucra cu un procent așa de mare de turnători: aproape 5%, peste un milion de colaboratori.
Da, Vișinescu trebuie să plătească, măcar moral. Ar fi trebuit să plătească încă de acum douăzeci și trei de ani. Dar condamnarea torționarilor e inutilă dacă nu ne condamnăm și pe noi înșine, ca popor, pentru lipsa de reacție. E o scuză ieftină, un fel de a da vina pe altcineva pentru propriile noastre lașități istorice, pentru complicitatea tăcută. Uităm prea ușor că la Pitești — un alt loc cu o închisoare politică — torționarii cei mai aprigi proveneau dintre victimele anterioare ale torturii — oameni care experimentaseră durerea și umilința o aplicau altora pentru a‑și cumpăra favoruri personale, pentru a‑și asigura un tratament mai blând. La fel de iute cum uităm că luptătorii din munți care s‑au opus comunismului au fost majoritatea trădați de semeni din comunitățile lor.
Condamnarea torționarilor rămasă singulară ca gest e toxică. Induce în noi ideea inocenței colective, a neprihănirii noastre populare. Ne răscumpărăm vina, aruncând totul pe umerii câtorva, eludând răspunsul la o întrebare absolut legitimă: dar noi, neînfricatul, viteazul, milostivul și de dumnezeu iubitorul popor român, noi unde eram când se întâmplau toate astea?
Condamnarea a doar unui torționar e un îndemn la lașități și complicități viitoare. Pentru că știm toți — nu‑i așa — că, după ce vom întoarce spatele unor alte nedreptăți, putem oricănd găsi o sută, o mie, un milion de Vișinescu pe care să‑i condamnăm în locul nostru.
6:08
http://en.wikipedia.org/wiki/Milgram_experiment
8:08
Știu despre experiment, iar concluziile lui nu sunt tocmai onorante pentru specia umană — sugerează că răutatea este starea noastră naturală. Asta e deprimant. Philip Zimbardo, care a participat la experimentele de acest tip, are o teorie despre subiectul ăsta (Psychology of evil).
19:08
Sorine, cred că părerea ta, în acest caz, rămâne ancorată într‑o practică foarte românească: Toți sunt vinovați și nimeni nu are nici o vină. De fapt ca să demonstrez contrariul, atât a faptului că știu că tu îți asumi spusele, dar și a faptului că mai există uneori și spirite contestatare, intervenția mea, este generată de fapt de multitudinea epitete, figuri de stil, metafore pe care le-ai folosit și care dintr-un anumit context dau savoare textului, dar privite din altă perspectivă sunt ”incorecte”, nedrepte, generalizate și chiar jignitoare. Aș da câteva exemple: ”ridicat piatra”, ”neprihănirea noastră populară”, ”complicitate viitoare”, ”complicitate tăcută”, ”inocență colectivă”, ”oglinzi acoperite”. Din păcate, doar după revoluție am descoperit în jurul meu o lume paralelă. Oameni apropiați, oameni pe care‑i cunoșteam bine, aveau în spate ani grei de temniță comunistă, perioadă despre care nu mi-au vorbit niciodată. Probabil ca să mă protejeze… Poate fi tăcerea lor considerată vină? Pe lângă cei 5% turnători, câți din ceilalți 95% nu au cel puțin câte un ”schelet în dulap”. Se pare că nu avem prea mulți eroi, pentru că nu știm să recunoaștem și să prețuim micile forme de eroism de lângă noi, de exemplu: statutul social al mamelor noastre; bătrânii noștri fără pensii; tinerii noștri ”nonconformiști” permanent huliți etc.. Se pare că suntem un popor ”neutru”, nu lăudăm pe nimeni, dar nici nu sancționăm pe nimeni… Asta își doresc toți guvernanții din lume. Comportamentul actual, trebuie asociat și cu exercițiul comunist la care am participat și noi puțin, acela de fi trași toți în ”mocirlă”, pentru că dacă toți suntem pătați, atunci nu mai putem comenta. Pentru că m‑am lungit și nu vreau să fiu dilematic, spun: Vișinescu trebuie sancționat, chiar dacă va fi singurul. Pedeapsa lui nu este importantă pentru dorința cuiva de ai provoca lui o suferință, pedeapsa lui este importantă pentru că scoate în evidență faptul că au existat și ”ceilalți”, iar acești ”ceilalți” au avut onoare, au avut principii, au avut copii (care astfel au rădăcini puternice) și astfel începem și noi să știm că avem istorie, avem rădăcini, avem modele veritabile… Dacă mă gândesc câți au suferit de pe urma unui torționar, asta înseamnă că stăm bine și statistic. Sunt mult mai mulți cei care ar trebuie să se bucure de ”normalitate” (vechi greci i‑ar fi spus armonie), decât cei care trebuie să plătească un ”exces”.
22:08
Comentariul tău intrase în spam, noroc că am verificat.
La subiect: amândoi spunem același lucru, că individul trebuie condamnat. Despre noi ceilalți însă, tu crezi că merităm să fim iertati, dar cred că vorbim de generații diferite. Nu m‑am referit la cei de vârsta noastră, care ne-am născut când întâmplările astea erau deja istorie, ci la cei care aveau la acel moment discernământul de a pricepe că viața lor se duce într‑o direcție greșită. Mă refer la cei care au știut ce se întâmplă și au tăcut.
Am stat de vorbă cu germani și am sesizat sensibilitatea lor la subiectul Germaniei naziste. Mi s‑a explicat că au fost și sunt și acum educați să-și asume responsabilitatea pentru nenorocirile pe care le‑a cauzat regimul lui Hitler, deși ei nu au avut nici o vină. E un stigmat asumat, nu știu pentru câtă vreme, menit să le aducă aminte și să nu mai repete astfel de greșeli. Tăcerea vinovată a celor din generațiile contemporane cu Vișinescu cine și‑o va asuma, istoric vorbind? Cum învățăm că — dacă se mai intâmplă așa ceva — nu trebuie să privim în altă parte?
22:08
Ai un ton usor suparat pe articolul lui Sorin. In fond sustii lucruri asemanatoare. In acelasi timp esti si putin confuz. Sper sa nu te deranjeze observatia asta.
Insiruirea ta, ce cuprinde “statutul social al mamelor noastre; bătrânii noștri fără pensii; tinerii noștri ”nonconformiști” permanent huliți etc..”, in care sunt amestecate categorii sociale, stari de lucruri, manifestari individuale si pe care le etichetezi, la gramada, drept “mici forme de eroism”, este cel putin bizara. Permite-mi sa-ti atrag atentia ca folosesti si sabloane ce fac parte din noua limba de lemn, de genul “schelet in dulap”
Eu cred ca putem fi simpli si naturali. In primul rand cand scriem. Si mai cred ca a scrie si a vorbi sincer, simplu, corect, concret, ferindu-ne pe cat posibil de sabloane, constituie prima forma de eroism. Apoi, putem vorbi si despre cei circa 60% dintre concetatenii nostri ce au gene “visinesti”, pe care le poarta cu ei precum purtau in ranita bastonul de maresal soldatii lui Napoleon.