Iar ne-am inundat prin Moldova. Și, din nefericire, iar au fost victime. Cât despre pagube materiale, ce să mai vorbim, sute de oameni sunt în dificultate, cu casele pline de apă și agoniseala luată de viitură. Cine știe câți își vor fi pierdut animalele – importante și ele pentru traiul unui țăran – sau furajele pentru iarnă. Se vor întoarce acum către primării șî către guvern să ceară ajutor. Și din nou vom discuta despre cele două mari probleme: asigurarea bunurilor și amplasamentul caselor.
Nu se face să-ți lași semenii la greu, nu‑i așa? Trebuie să le întindem o mână de ajutor când se află în necaz. Așa fac oamenii, se ajută unii pe alții. Ministerul de Interne deja a anunțat că se vor aloca fonduri pentru refacerea sau reparația caselor, după cum o fi cazul fiecărui sinistrat. Și uite așa eu, cetățean plătitor de taxe, încep să mă întreb: de ce nu-și fac oamenii ăștia asigurări? Că nu costă o avere…
Pe urmă mă duce gândul și mai departe: în loc să‑i ajutăm cu bani pentru refacerea caselor, n‑ar fi mai simplu sa‑i ajutăm cu bani pentru asigurare? Dacă ei n‑au bani de plătit primele, hai să le plătim de la bugetul de stat, nu pentru toți, doar pentru ăia care sunt în primejdie atunci când se revarsă apele mari. Treabă simplă la prima vedere. O idee ușor de pus în practică și lesne de acceptat de toată lumea: potențialii sinistrați stau mai liniștiți pentru că-și știu casele asigurate, contribuabilii plătesc mai puțin decât pentru o refacere de casă.
Pentru că refacerea casei nu‑i chiar treabă simplă și rapidă. Pe lângă materiale de construcție mai e și transport și mână de lucru, iar familia afectată trebuie să locuiască undeva, deci aducem module de locuit, le transportăm, le instalăm, apoi le demontăm, le cărăm înapoi – o mulțime de bani și de timp.
Dar, vedeți voi, companiile astea de asigurări nu‑s nici ele proaste. Când se asigură unul din ăsta care are casa în lunca Siretului sau a altei ape nărăvașe, intră în calcul niște coeficienți de risc. Dacă lui nea Gheorghe îi trece pârâul prin spatele dormitorului costul asigurării începe să crească proporțional cu riscurile, până la punctul la care plata asigurării pentru nevoiașii sinistrabili începe să fie o problemă chiar și pentru bugetul de stat. Și uite așa ajungem la problema amplasamentului, pe care o ignorăm nonșalant după fiecare inundație serioasă, lăsându‑i pe “bieții” sinistrați să-și reconstruiască casele tot în albia râurilor.
Și-atunci explicați-mi de ce mi-ar spune cineva că‑s al dracului când, dacă nu-și pune casa într-un loc unde e ferit de apă, aș refuza să dau ajutoare de la bugetul statului. Pentru că la următoarea viitură se vor duce toate pe apa Sâmbetei.
12:09
Si da si nu. Ca sa nu incep cu deci…
Eu cred ca lucrurile sunt tare complicate in privinta distrugerilor pe care le fac ploile foarte abundente, cazute intr-un timp extrem de scurt. Pe de o parte ai si nu prea dreptate in ceea ce priveste amplasamentul. Exista oameni saraci care nu au o alta bucata de pamant decat pe aceea expusa. Problema vine uneori din negura timpului, ca sa zic asa. Romania nu are rezolvata problema cadastrala si a autorizarii constructiilor, probleme solutionate in tarile civilizate de zeci sau chiar sute de ani. Pe de alta parte, amenajarea cursurilor de apa, in general si, impotriva viiturilor, in special, este problema autoritatilor locale si indeosebi centrale. E vorba de programme serioase si de multi bani. Aici intervine spiritul romanesc ce se intersecteaza cu acea minunata si draga romanilor apa, “A Sambetei”