Faptul că ne-am obișnuit cu spectacolul ridicol al discursului politic public din România este mai dăunător decât ne imaginăm. Porcăiala reciprocă a actorilor politici, care azi se înjură și mâine se aliază doar pentru ca poimâine să se scuipe din nou, e o formă de circ pe care presa a transformat‑o în spectacol cotidian, dar acest interminabil bâlci tinde să deformeze grav indivizii ce vin în contact cu el, de la comportamente până la vocabular și discurs.
Unii se tot plâng de asta, considerând că este inacceptabil, dar pe măsură ce timpul trece sunt tot mai puțini. Pentru că — prin repetiție continuă — orice aberație devine treptat o nouă normalitate. Încet-încet limbajul agresiv, minciuna și vulgaritatea — ambalate protector în imunitatea “opiniei politice” — devin realități cotidiene acceptabile.
Alții ignoră cu seninătate, spunând că totul se limitează la lumea aia jegoasă a politicii, care — se știe — e o curvă. Pe ei nu‑i afectează toate astea pentru că astea “nu au nimic de a face” cu “lumea lor”. Politica românească e un fel de latrină pe care nu o frecventează, prin urmare nu sunt preocupați de igiena ei.
Iar cei mai mulți stau în cur și cască gura la televizor, sorbind fiecare cuvințel al taberei favorite și înjurând grosolan dușmanii politici. Pentru aceștia mizeria spectacolului politic este delicioasă, comic-savuroasă și dezirabilă. Lumea personală a acestor oameni seamănă probabil al naibii de mult — la o scară mai mică — cu ceea ce văd la televizor: minciuni, hoții, delațiuni.
Prinși în isteria declarațiilor flamboiante și a afirmațiilor jignitoare, liderii de la București au început să uite cu cine vorbesc. Iar efectele acestei uitucenii pot fi foarte dăunătoare țării. Cum ar fi de pildă aprecierile lui Băsescu despre vicepremierul rus, Rogozin, cum că vorbește sub influența alcoolului când spune că data viitoare va tranzita România la bordul unui bombardier. Dincolo de faptul că Băsescu este ultimul om politic din România care ar trebui să facă referiri la alcool (poate cu excepția lui Văcăroiu), când vorbești cu și despre Rusia îți măsori cuvintele, iar dacă interlocutorul e un cretin nu e nevoie să demonstrezi că tu ești unul și mai mare. Și asta nu pentru că ți‑e frică de el, ci pentru că trebuie să afișezi respect dacă vrei să impui respect. La nivelul unui președinte de țară așa ceva ar trebui să fie de domeniul evidenței.
Pentru că nu poate să se lase mai prejos când vine vorba de tâmpenii, Victor Viorel se bate cu pumnul în piept că a trebuit să fie comandant suprem în absența președintelui (care era la Arad cu Mișcarea Populară) și in calitatea asta ar fi putut ordona ridicarea avioanelor de luptă care să forțeze aeronava oficială rusă să iasă din spațiul aerian românesc, adăugând că va lua această decizie când va fi cazul. Idiotul nostru de serviciu — pe care mulți români și‑l doresc președinte — spune mai multe enormități în aceeași frază. Unu: nimeni nu poate să devină comandant suprem fără să se îndeplinească o condiție elementară și anume incapacitatea de comandă a președintelui — ceea ce nu era cazul. Doi: președintele nu era absent, pentru că Aradul e în România. Trei: primul ministru nu va lua niciodată o decizie în privința folosirii forței armate, nici dacă e cazul, nici dacă nu.
Toate aceste bravade de trei lei pornesc de la convingerea că suntem intangibili pentru că suntem în NATO, iar NATO înseamnă americanii. Fanfaronada asta ridicolă îmi aduce aminte de plozii ăia arțăgoși din fața blocului care înjură pe toți ceilalți, iar când sunt încolțiți de unii mai mari sau mai mulți încep să strige: bă, îl chem pe frate-meu ăl mare și vă rupe! Și probabil că fratele mai mare — care vine în curând în vizită la noi (secretarul general al NATO și vicepreședintele SUA) — o să le spună amândurora că au gura cam mare și-ar fi bine să o țină închisă.
15:05
uitucenie = un cuvant de dansul inventat care-mi place nespus;
sa luptam impotriva uituceniei la romani.
15:05
Nu l‑am inventat eu 🙂
uitucenie
15:05
fie si ca‑l scoti la iveala e demn de mentionat