Eram prin clasa a patra când ai mei s‑au hotărât să se mute din provincialul Bacău în București. Oficial motivul principal a fost că “e mai bine pentru copii” din punctul de vedere al școlii. Neoficial motivele au fost mai complexe, dar nu mai au importanță acum. Cert e că am plecat cu cățel și purcel din izolatul cartier băcăuan URA în mahalaua comunistă a Prelungirii Sălaj. Lumea mea s‑a schimbat radical — v‑am povestit despre asta deja și nu retractez nimic din cele ce le-am spus. Doar că…
Doar că de curând — când cineva spunea că-și caută casă și, enumerând diverse posibile locații ale apartamentului, zicea n‑ar avea o problemă să se mute într-un cartier cu țigani, chiar dacă are un copil destul de mic — am avut un sentiment puternic de dezaprobare față de ideea de a locui într‑o mahala. Nu e bine, mi-am spus, nu trebuie să facă asta. Mi-am abținut reacția. Dar mai revenit de mai multe ori la gândul acela, intrebându-mă dacă nu cumva e o formă de ipocrizie — idilizez mahalaua și comunitatea pe care o creează, dar resping ideea de a locui înăuntrul ei. Și totuși…
Și totuși mahalaua urbană — iar cea bucureșteană mai mult decât oricare alta — s‑a schimbat radical față de cea pe care am cunoscut‑o eu. Imaginea pe care v‑am descris‑o nu mai are nimic de a face cu realitatea. Drogurile sunt pe stradă. Violența e prezentă la tot pasul, măcar că e una verbală. Limbajul nu e doar “colorat”, ci vulgarizat peste măsură. Găștile de cartier sunt o permanentă amenințare. Prostituția e la vedere. Afacerile dubioase prosperă. Iar prezența țiganilor în cartier într-un procent semnificativ crește exponențial această lipsă de moralitate și civism. Toate astea nu existau acum patruzeci de ani.
Mahalaua urbană — aceea unde toți se cunosc, unii mai băgăcioși, alții mai gălăgioși — a încetat să mai fie o comunitate ai cărei membri se sprijină reciproc. S‑a transformat treptat într‑o adunătură de indivizi care se antipatizează și se hăituiesc reciproc, aflați într‑o inexplicabilă competiție permanentă, de la locul de parcare până la boxa de la subsol. Solidaritatea este inexistentă, respectul e semn de slăbiciune. Înjurătura ține loc de salut, minciuna și prefăcătoria sunt apreciate abilități. Nu e de mirare că mulți preferă cartierele de corporatiști, unde oamenii se ignoră reciproc, dar cel puțin o fac într-un mod mai civilizat. Comunitatea nu există nici acolo, dar normele sociale sunt totuși funcționale.
Am plecat dintr-un astfel de cartier, nici pe departe cel mai rău din București, pentru că mă săturasem de prostie și mitocănie. Nu-mi doream să mă aliniez “corporatist”. Vroiam un loc unde să nu văd țigani scuipând semințe în fața blocului și vorbind într-un limbaj de‑a dreptul porcos, iar eu să nu pot măcar protesta de teama că voi fi luat la bătaie. Un loc unde țăranii mutați la oraș nu fac grătare în spatele blocului, ascultănd manele puse în boxele mașinii. Un loc unde nu urlă la tine o marțafoaică ieșită jumătate pe geam “ăla e locu’ nostru’ de parcare, că stăm aicea de douăș’cinci de ani, nu sîntem venetici ca tine”. În mare măsură am scăpat de toate acele probleme — e adevărat, acum nu-mi cunosc vecinii aproape deloc, dar cel puțin atmosfera e una civilizată.
Ok, mi-am zis, și care e problema mea dacă altcineva se mută într-un cartier precum cel din care eu am fugit? Probabil faptul că, adult fiind, te poți apăra de toată otrava asta socială dacă ai primit o educație bună și ai trăit într-un mediu civilizat, dar efectul unei astfel de mahalale asupra copiilor poate fi devastator. Gândul mă duce involuntar către întrebarea: cine aș fi fost dacă Prelungirea Sălaj de atunci ar fi fost cea de acum? Ce valori aș fi împărtășit? Ce muzică mi-ar fi plăcut? Aș mai fi citit cât am citit? Cum aș fi vorbit? Ce fel de oameni mi-ar fi fost pe plac? Ce profesie aș fi avut?
Pentru că oricât de mult s‑ar strădui un părinte, îi este peste puteri să-și izoleze copilul de teribila influență pe care o exercită mediul în care trăiește. Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești — e cât se poate de adevărat.
15:06
Hai, mai Sorin.
Un cartier cu tigani nu devine automat o mahala. Si daca da, atunci absolut tot Bucurestiul e o mahala.
Comparativ cu zona vizata de mine — Bucurestii Noi, zona Bazilescu-Jiulu — zonele de mahala urbana sunt la ele acasa in Dristor, Titan si orice alte aglomeratii de oameni cam flamanzi, cazati cu miile in blocuri vaste si ingramadite.
Cunosc mahalaua la care faci referire, am locuit in asa ceva cu chirie — Baicului. N‑are absolut nici o treaba cu zona in care ma mut eu. Cel putin asa cred. In rest ce sa zic, timpul ne va dovedi al cui tablou a nimerit modelul mai bine.
20:06
🙂 În primul rând remarc că termenul de mahala are o conotație negativă, ceea ce eu nu cred și nici n‑am vrut să sugerez. Prin mahala înțeleg periferic. În al doilea rând nu mă gândeam neapărat la zona unde vrei să te muți tu — s‑ar putea să fie într-adevăr ok — ci la ideea generică de a agrea cartierul cu mulți țigani. Și în al treilea rând nu vroiam să divulg identitatea persoanei despre care era vorba, mai ales că dezbăteam un principiu, nu un caz. Poate că n‑am fost destul de explicit. Scuze.
14:06
În articolul tău regăsesc Magheru, Gara de nord, Dristor, Militari și Berceni, niciunul din aceste cartiere nu e mahala. Cat despre conaționalii noștri mai colorați, Bucureștiul e plin de ei. Nu știu nici o zona fără.
16:06
Am avut de multe ori aceasta dilema, ce ne influenteaza mai mult: mediul sau ereditatea?
Eu raspund intotdeauna mediul(contextul). Mama, profesoara fiind, raspunde: ereditatea.
22:06
Eu cred că ereditatea este piatra din care mediul ne cioplește. Așa sunt posibili monștri din marmură fină și capodopere din paiantă.