Nu demult, într‑o vreme care mie încă îmi pare aproape, trăiam în comunități. Era familia fiecăruia dintre noi, înconjurată de alte familii mai mult sau mai puțin asemănătoare în compoziția lor socială. Vecinii erau oameni diverși, unii poate mai bogați, alții mai săraci, dar diferențele erau estompate de culoarea generală a comunității în care cu toții trăiam. Ne cunoșteam între noi și ne salutam, existau și micile diferende inerente oricărei congregații sociale, apăreau si bârfe și invidii – toate erau însă într‑o scară minoră, bagatelizate de socialism care aplatiza societatea în sens material. Toată lumea știa despre toată lumea, prin ușile apartamentelor răzbeau mirosurile bucătăriilor, iar vecinele mai bătrâne îți puteau spune toate detaliile picante ale întâmplărilor din ultima vreme.
Îmi amintesc că atunci când ne-am mutat în București, revenind în Orașul cel Mare după vreo șapte ani de locuit în Bacău, am ajuns într-un bloc aflat la marginea Bucureștiului, în Prelungirea Sălaj, exact între cartierele Rahova și Ferentari. Nu fusese chiar o alegere – casa bunicii mele paterne fusese demolată ca să se construiască actualul Palat al Copiilor și primise în schimb un apartament în acea zonă. Apoi a murit, bolnavă de cancer și dezrădăcinată din comunitatea unde locuise zeci de ani. Așa aterizasem în mijlocul unei comunități majoritar țigănești – ai mei erau nefericiți de conjunctură, dar hotărâți să ne mutăm “undeva, mai bine” cât mai curând.
Am fost cinci ani parte din acea comunitate pestriță, formată din muncitorime și țigani și poate o să credeți că o consider o perioadă neagră a copilăriei mele – nicidecum. Acolo am avut mulți prieteni cu care băteam mingea pe maidanul Humulești, chiar în fața blocului. Acolo am sărutat‑o pe Ioana, creola creață cu ochi negri care îmi era colegă de clasa a patra și care hotărâse autoritar că eu trebuie să fiu “gagicul” ei, deși eu recunoscusem cu candoare că nu știam ce înseamnă asta, iar ea mi‑a spus să nu-mi fac griji că-mi explică ea. Așa am învățat că un gagic îi cară iubitei ghiozdanul, o ține de mână numai când vrea ea și îi face întotdeauna lecțiile la matematică. Acolo am învățat să cânt în corul școlii, apoi la clavietă și la fluier de orchestră și, fără să-mi dau seama, m‑am îndrăgostit definitiv de muzică. Acolo am ajutat‑o uneori pe tanti Veta, vecina de la parter, să-și care sacoșa cu cumpărături de la prăvăliile prea îndepărtate pentru bolile care o gârboveau. Acolo am alergat împreună cu Costel, de la care învățasem să trag cu praștia, după băiatul care i‑a furat mingea nouă de fotbal și el a plâns de ciudă că nu l‑am putut prinde, iar eu am bocit din empatie pentru necazul lui. Costel era prietenul meu cel mai fotbalist, toți copiii îl vroiau în echipa lor și, în plus, avea cele mai bune sandvișuri din lume, cu pâine neagră și salam Torpedo, un soi de mezel muncitoresc ieftin, plin de grăsimi și sare. Acolo m‑am dus cu Arondel — puștiul de la patru — în spatele blocului, chiar lângă centrala termică de cartier, să văd sexul unei țiganci – pentru trei lei pe care i‑am plătit eu, cel care trebuia inițiat, o pirandă tânără cu multe fuste și‑a ridicat poalele pentru o clipă. Arondel m‑a privit superior, el era deja bărbat, mai văzuse femei și pentru o clipă am uitat că iarna umbla în teniși și din când în când purta pe față urmele roșii-vineții ale palmei unui tată bețiv. Acolo am văzut prin fereastra sufrageriei cum o mașină a lovit un băiat de vârsta mea care a traversat în fugă prin fața autobuzului oprit în stație și am primit lecția cea mai dură despre respectarea regulilor de circulație — chiar și azi mai am reflexul de a privi pe sub autobuzele aflate în stație, ca să zăresc din timp picioarele vreunui zănatic.
Era o lume inedită și fascinantă, în care căutam semne ale calităților eroilor mei preferați și încercam să imaginez aventurile din cărțile pe care le citeam. Acolo erau toți prietenii mei, eu știam aproape totul de spre ei, iar ei știau totul despre mine și timpul curgea pe deasupra noastră fără să ne atingă, ca și cum am fi fost atemporali – din vremea aceea am amintirile celor mai lungi zile. Acolo eram noi.
Încerc să-mi imaginez cum se vede lumea pentru copiii de azi. Mai există toată interacțiunea asta, cu mici aventuri de o după-amiază, cu genunchi juliți și teribilisme copilărești, cu v‑ați ascunselea și fotbalul pe maidan, cu supărări și entuziasme trecătoare ca o ploaie de vară? Tare mi‑e teamă că nu. La școală nu sunt parte a unei comunități, ci a unei rețele de îndoctrinare alcătuită pe criterii de clase sociale — școli bune și școli pentru plebe — care îi dresează cum să reacționeze corect la sunetul unui clopoțel, cum să concureze între ei prin aparențele vestimentare și prin gadgeturi la modă, cum să se încoloneze frumos și cum să memoreze interminabile pagini de informații care nu le vor folosi niciodată la nimic. Nu pentru că sunt lipsite de valoare, ci pentru că — luate la un loc — sunt lipsite de înțeles și complet desprinse de lumea dimprejur, în care nu educația, ci tupeul și impostura par să fie valorile de care depinde reușita în viață. Îi văd apoi seara pe banchetele din spate ale mașinilor părinților lor, întorcându-se de la școală, de la vreun curs de pian sau vreo lecție particulară de engleză, nerăbdători să ajungă acasă unde îi așteaptă televizorul și jocurile pe calculator. Dacă aș fi fost azi copil, teleportat brusc de acum patruzeci de ani în lumea contemporană, aș fi fost bolnav de singurătate.
Dar nu‑i nimic, îmi zic, vor crește și vor fi adulți și se vor înconjura de colegi și cunoștințe, vor avea servicii în Orașul cel Mare și vor ieși în serile de vară pe terase în Centrul Vechi. Vor scăpa de singurătate. Și am încercat să închid ochii și să mă imaginez unul dintre ei, ajuns la maturitate, cândva în viitor.
Iată-ne povestind despre cum mai e la muncă și ce am mai citit pe net, la ce am mai dat un like și după câteva pahare de vin aerul parcă se încălzește în jurul nostru și îmi pare că timpul curge mai leneș, ca și cum mi-aș dori să‑l opresc ca să fixez sentimentul acela de împreună, de apartenență la ceva ce pare să aibă o semnificație profundă, chiar dacă nu o pot exprima în cuvinte. Apoi iată-mă întors acasă și, întins pe pat în așteptarea somnului, meditând la sentimentul acela trecător de comuniune. Cu fiecare gând înțeleg tot mai clar că e imposibil să fie vorba despre noi. Suntem prea risipiți, fiecare într-un colț de oraș, prea egoiști, fiecare preocupat să reușească in viață, adică să acumuleze mai mult decât ceilalți. Suntem în același network, avem subiecte și interese comune, dar dincolo de ele habar n‑avem cine suntem cu adevărat, de unde venim, ce ne pasionează, ce ne tulbură, ce ne îngrijorează, încotro ne îndreptăm. Nu suntem noi, deși mi-aș fi dorit să fim. Suntem doar eu și ceilalți.
22:10
Starea aceasta buna, ”noi”, s‑a născut și dăinuie încă, timid, mai ales datorita bătrânilor, la sat. Mahalaua e o prelungire a satului spre oraș. Din acest motiv, starea respectiva se mai găsește încă și acolo. Orașul, cu precădere cel mare, este ucigșul stării ”noi” și promotorul unei stări tragice, ”eu și ceilalți”