Nu sunt mulți, doar câ­țiva, ar­tiș­tii pe care i‑am așe­zat în min­tea mea pe cel mai înalt pie­des­tal al va­lo­ri­lor pe­rene. Prin­tre ei se nu­mără și Bob Dy­lan. Veți în­țe­lege de ce nu pu­team să ra­tez con­cer­tul lui din 25 iu­nie, de la Sala Pa­la­tu­lui — oca­zia de a‑l ve­dea în di­rect pe mu­zi­cia­nul care a in­flu­en­țat ge­ne­ra­ții în­tregi prin pie­sele sale și me­sa­jele lor era o ten­ta­ție că­reia nu pu­team să‑i re­zist.

Am ajuns cu des­tul timp îna­inte la Sala Pa­la­tu­lui, însă am dat o raită și prin li­bră­ria Hu­ma­ni­tas de lângă bi­se­rica Kret­zu­lescu și am în­târ­ziat un pic cum­pă­rând niște cărți. Cum eu am mai ză­bo­vit cu ope­ra­țiu­nile lo­gis­tice — scos bani de la ATM, etc — Car­men a in­trat deja la con­cert. Așa că iată-mă si pe mine cu zece mi­nute îna­inte de ora de în­ce­pere, pre­gă­tit pen­tru în­tâl­ni­rea cu mu­zica lui Dy­lan. Nu­mai că n‑avea să fie atât de sim­plu. In­tra­rea în Sala Pa­la­tu­lui se fă­cea te­ri­bil de greu, co­zile erau foarte mari, iar tim­pul se scur­gea. Echipa de se­cu­ri­tate ve­ri­fica gen­țile pen­tru ca­mere foto și vi­deo, pu­nea bră­țări pe mâna fi­e­că­rui spec­ta­tor și toate as­tea luau o gră­madă de timp. De ce această grijă spe­cială pen­tru apa­ra­tele de fil­mat, nu știu, poate a fost pre­ten­ția or­ga­ni­za­to­ru­lui con­cer­tu­lui, poate a alt­cuiva. Cât des­pre bră­ță­rile de hâr­tie nu știu la ce erau bune — chiar dacă a exis­tat o pa­uză in con­cert, Sala Pa­la­tu­lui nu e ge­nul de loc de unde să ieși la pa­uză. De ce ai ieși? Ca să faci pipi pe pe­luza din față?

Pe la 8:35 in­tram în sală. Au­zeam de pe ho­luri piesa “Things have chan­ged”, dar eram con­vins că e vreo în­re­gis­trare pusă de su­ne­tiști până când in­tră toată lu­mea și în­cepe con­cer­tul. Sur­priză. Dy­lan cânta ne­tul­bu­rat pe scenă, cu o mise-en-scene foarte sim­plistă — câ­teva lu­mini și cam atât — în timp ce peste o sută de oa­meni mi­șu­nau in sală, în­cer­când să-și gă­sească lo­cu­rile la lu­mina ecra­ne­lor de te­le­foane mo­bile. Cu greu, prin în­tu­ne­ri­cul să­lii, am re­u­șit să-mi gă­sesc lo­cul.

Ce să spun? Mi-au plă­cut pie­sele, in­stru­men­tiș­tii foarte buni, sce­no­gra­fia dis­cretă și foarte po­tri­vită con­tex­tu­lui. Atâta doar că Dy­lan n‑a avut ni­mic să ne spună, nici bună seara, nici bine v‑am gă­sit, nici mul­țu­mesc la sfâr­șit, deși pu­bli­cul a fost foarte ge­ne­ros cu apla­u­zele. Doar la pa­uză a spus scurt că “we take a break”. Iar la fi­nal a ve­nit la avanscenă îm­pre­ună cu cei­lalți in­stru­men­tiști, a pri­vit sala preț de zece se­cunde fără să spună ni­mic, fără nici un gest, apoi a în­tors spa­tele și‑a ple­cat. Wham, bam, thank you ma­’am.

Din­colo de per­so­na­li­ta­tea sa pu­ter­nică, de aura de pro­tes­ta­tar al ani­lor ’60 și ’70, Dy­lan e un po­ves­ti­tor. Pie­sele sale nu au struc­tura uzu­ală de strofe și re­fren, ci o sub­tilă în­lăn­țu­ire na­ra­tivă care te poartă prin fi­rul po­veș­tii pe care o spune. Tim­pul și spa­țiul sunt ade­sea im­po­si­bil de des­ci­frat într‑o cheie ra­țio­nală, tre­cu­tul, pre­zen­tul și vi­i­to­rul se su­pra­pun pro­us­tian, amin­tind de epoca cu­bis­mu­lui în pic­tură. Ver­su­rile con­țin co­duri pe care nu le poți cu ușu­rință des­ci­fra fără să în­țe­legi con­tex­tul în care piesa a fost com­pusă și eve­ni­men­tele care atunci se des­fă­șu­rau. Mu­zica lui Dy­lan este o cro­nică a vie­ții unui pro­tes­ta­tar an­ga­jat din punct de ve­dere so­cial.

Însă ni­mic din toate as­tea n‑a mai răz­bă­tut că­tre noi în con­cer­tul bu­cu­reș­tean. Dis­tant, rece, pro­fe­si­o­nist, și‑a fă­cut treaba până la ca­păt, ne­lă­sând să se vadă ni­mic din emo­ția ac­tu­lui ar­tis­tic. Dy­lan nu mai avea ni­mic să ne spună, ni­mic să ne trans­mită. Poate că înă­un­trul său mu­zica zu­gră­vea ima­gini vii și sen­ti­mente pu­ter­nice, dar nouă nu ni le‑a îm­păr­tă­șit. Unele piese vechi au fost cân­tate într‑o ma­nieră nouă — abia am re­cu­nos­cut Blowin în the wind sub haina co­un­try-blues pe care i‑a pus‑o.

Am ple­cat de la con­cert cu un sen­ti­ment de con­fu­zie, nești­ind dacă tre­buie să mă bu­cur că am as­cul­tat un con­cert al unei le­gende a mu­zi­cii sau să mă în­tris­tez că Dy­lan deja a dis­pă­rut. Pen­tru că, în ab­sența vi­bra­ției pe care mu­zica și ver­su­rile sale o trans­mit, Dy­lan în­ce­tează să mai existe.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Alice

    Ei, voila, de-aia nu mă mai duc eu la con­certe. Doar la cele sim­fo­nice mai ajung din când în când.

    • Sorin Sfirlogea

      Să nu ge­ne­ra­li­zăm, zic.

    • Anonymous

      Bravo! Hai sa hai­dem doar la con­certe sim­fo­nice :)) Ge­ni­ala con­clu­zie! Si ba­zata :))


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.