Tangled up with Dylan

Nu sunt mulți, doar câțiva, artiștii pe care i‑am așezat în mintea mea pe cel mai înalt piedestal al val­o­rilor perene. Printre ei se numără și Bob Dylan. Veți înțelege de ce nu puteam să ratez con­cer­tul lui din 25 iunie, de la Sala Palat­u­lui — ocazia de a‑l vedea în direct pe muzi­cianul care a influ­ențat gen­er­ații întregi prin piesele sale și mesajele lor era o ten­tație căreia nu puteam să‑i rezist.

Am ajuns cu destul timp înainte la Sala Palat­u­lui, însă am dat o raită și prin librăria Human­i­tas de lângă bis­er­ica Kret­zulescu și am întârziat un pic cumpărând niște cărți. Cum eu am mai zăbovit cu oper­ați­u­nile logis­tice — scos bani de la ATM, etc — Car­men a intrat deja la con­cert. Așa că iată-mă si pe mine cu zece minute înainte de ora de începere, pregătit pen­tru întâl­nirea cu muz­ica lui Dylan. Numai că n‑avea să fie atât de sim­plu. Intrarea în Sala Palat­u­lui se făcea teri­bil de greu, cozile erau foarte mari, iar tim­pul se scurgea. Echipa de secu­ri­tate ver­i­fica gențile pen­tru camere foto și video, punea brățări pe mâna fiecărui spec­ta­tor și toate astea luau o gră­madă de timp. De ce această grijă spe­cială pen­tru aparatele de fil­mat, nu știu, poate a fost pre­tenția orga­ni­za­toru­lui con­cer­tu­lui, poate a altcuiva. Cât despre brățările de hâr­tie nu știu la ce erau bune — chiar dacă a exi­s­tat o pauză in con­cert, Sala Palat­u­lui nu e genul de loc de unde să ieși la pauză. De ce ai ieși? Ca să faci pipi pe peluza din față?

Pe la 8:35 intram în sală. Auzeam de pe holuri piesa "Things have changed", dar eram con­vins că e vreo înreg­is­trare pusă de sunetiști până când intră toată lumea și începe con­cer­tul. Sur­priză. Dylan cânta netul­bu­rat pe scenă, cu o mise-en-scene foarte sim­plistă — câteva lumini și cam atât — în timp ce peste o sută de oameni mișu­nau in sală, încer­când să-și găsească locurile la lumina ecranelor de tele­foane mobile. Cu greu, prin întuner­icul sălii, am reușit să-mi găs­esc locul.

Ce să spun? Mi-au plă­cut piesele, instru­men­tiștii foarte buni, scenografia dis­cretă și foarte potriv­ită con­tex­tu­lui. Atâta doar că Dylan n‑a avut nimic să ne spună, nici bună seara, nici bine v‑am găsit, nici mulțumesc la sfârșit, deși pub­licul a fost foarte gen­eros cu aplauzele. Doar la pauză a spus scurt că "we take a break". Iar la final a venit la avan­scenă împre­ună cu ceilalți instru­men­tiști, a privit sala preț de zece secunde fără să spună nimic, fără nici un gest, apoi a întors spatele și‑a ple­cat. Wham, bam, thank you ma'am.

Din­colo de per­son­al­i­tatea sa put­er­nică, de aura de protes­tatar al anilor '60 și '70, Dylan e un povesti­tor. Piesele sale nu au struc­tura uzuală de strofe și refren, ci o sub­tilă înlănțuire nar­a­tivă care te poartă prin firul poveștii pe care o spune. Tim­pul și spațiul sunt ade­sea imposi­bil de descifrat într‑o cheie rațion­ală, tre­cu­tul, prezen­tul și viitorul se supra­pun prous­t­ian, amintind de epoca cubis­mu­lui în pic­tură. Ver­surile conțin coduri pe care nu le poți cu ușur­ință descifra fără să înțelegi con­tex­tul în care piesa a fost com­pusă și eveni­mentele care atunci se des­fășu­rau. Muz­ica lui Dylan este o cron­ică a vieții unui protes­tatar anga­jat din punct de vedere social.

Însă nimic din toate astea n‑a mai răzbă­tut către noi în con­cer­tul bucureștean. Dis­tant, rece, pro­fe­sion­ist, și‑a făcut tre­aba până la capăt, nelăsând să se vadă nimic din emoția actu­lui artis­tic. Dylan nu mai avea nimic să ne spună, nimic să ne trans­mită. Poate că înăun­trul său muz­ica zugrăvea imag­ini vii și sen­ti­mente put­er­nice, dar nouă nu ni le‑a împărtășit. Unele piese vechi au fost cân­tate într‑o manieră nouă — abia am recunos­cut Blowin în the wind sub haina country-blues pe care i‑a pus‑o.

Am ple­cat de la con­cert cu un sen­ti­ment de con­fuzie, nești­ind dacă tre­buie să mă bucur că am ascul­tat un con­cert al unei leg­ende a muzicii sau să mă întris­tez că Dylan deja a dis­părut. Pen­tru că, în absența vibrației pe care muz­ica și ver­surile sale o trans­mit, Dylan încetează să mai existe.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    Ei, voila, de-aia nu mă mai duc eu la con­certe. Doar la cele sim­fon­ice mai ajung din când în când.

    • Sorin Sfirlogea

      Să nu gen­er­al­izăm, zic.

    • Anonymous

      Bravo! Hai sa hai­dem doar la con­certe sim­fon­ice :)) Geniala con­cluzie! Si bazata :))


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu