Să fii amintit

Într‑o seară, pe la vre­mea când ple­cam spre casă, am asis­tat la o scenă mai pu­țin obiș­nu­ită. Tre­ceam prin mall-ul Pro­men­ada, că­tre par­ca­rea din sub­sol, unde îmi lă­sa­sem ma­șina peste zi. În drum că­tre scă­rile ru­lante ce du­ceau spre sub­so­lul clă­di­rii am vă­zut în fața mea o doamnă care ți­nea în brațe o fe­tiță de trei-pa­tru ani, stră­du­indu-se s‑o tem­pe­reze din sta­rea de agi­ta­ție și repetându‑i ceva cu o voce scă­zută. Efor­tu­rile ei nu prea dă­deau re­zul­tate, căci fe­tița a în­ce­put să plângă cu ur­lete, în­tin­zându-și mâi­nile peste ume­rii ma­mei că­tre o altă fe­meie mai în vâr­stă și stri­gând cu un soi de dis­pe­rare eu vreau să stau cu bu­ni­caaa. Mama îi re­peta că acum tre­buie să meargă acasă și mâine merge iar la bu­nica, dar ape­lul la ra­țio­na­li­tate nu pă­rea să aibă efect.

Bu­nica asista la scenă cu o fi­gură chi­nu­ită și în­tin­dea la rân­dul ei mâna spre co­pil, ne­ho­tă­râtă dacă să se re­tragă sau să stea. Fiică-sa (sau nora) s‑a în­tors și i‑a zis că ar fi mai bine să plece pen­tru ca fe­tița să se cal­meze, apoi s‑a în­de­păr­tat cu fe­tița care con­ti­nua să urle în bra­țele ei. Pro­ba­bil se în­drepta spre par­care ca și mine, așa că scena a con­ti­nuat sub ochii mei, pe scă­rile ru­lante și la eta­jele in­fe­ri­oare. Fe­tița răc­nea cu dis­pe­rare, cu la­crimi și muci, că vrea la bu­nica, mama îna­inta ho­tă­râtă re­pe­tând că acum tre­buie să meargă acasă, iar bu­nica mer­gea în spa­tele lor în­tin­zând mâna spre co­pil, având pe fața ex­pre­sia unui om chi­nuit, de parcă își dă­dea ne­poata la aba­tor. În­cu­ra­jată de fap­tul că bu­nica se ți­nea după ele, fe­tița urla cu tot mai mult spor. Scena avea dra­ma­tism, atră­gea aten­ția tu­tu­ror ce­lor din jur.

La un mo­ment dat mama s‑a în­tors și i‑a spus bu­ni­cii să se ducă acasă, că alt­fel co­pi­lul nu se cal­mează. Bu­nica a dat din cap că da, s‑a în­de­păr­tat doi pași, dar s‑a în­tors ime­diat când ur­le­tele au în­ce­put din nou. Pe scă­rile ru­lante care co­bo­rau stă­tea cu două trepte mai sus, pri­vindu-și ne­poata ca și cum ar fi ur­mat să n‑o mai vadă nici­o­dată. Mama s‑a mai în­tors o dată și a întrebat‑o vi­zi­bil iri­tată: vrei s‑o iei la tine în seara asta? Bu­nica a clă­ti­nat din cap: nu, că n‑are haine la mine și nici n‑am ceva gă­tit pen­tru ea. Atunci du-te acasă și las‑o să se li­niș­tească, a in­sis­tat mama, dar bu­nica a con­ti­nuat să meargă în urma lor pre­cum un că­țel do­cil, iar fe­tița a con­ti­nuat să urle, deja ră­gu­șită, dar în­cu­ra­jată de fap­tul că plân­sul ei avea efect. S‑au oprit un­deva să dez­bată si­tu­a­ția — nu știu cum s‑a so­lu­țio­nat is­to­ria pen­tru că mă exas­pe­ra­seră ți­pe­tele co­pi­lu­lui și m‑am gră­bit să mă îndepărtez.

Se pre­su­pune că îna­in­tând în vâr­stă de­ve­nim mai în­țe­lepți. Se pare că to­tuși nu se în­tâm­plă așa. Sunt mulți bu­nici care con­tri­buie la creș­te­rea ne­po­ți­lor, unii pen­tru că li se cere asta, al­ții pen­tru că își do­resc. Și ai zice, la prima ve­dere, că niște oa­meni care au în­vă­țat deja din gre­șe­lile fă­cute cu pro­prii co­pii ar tre­bui să fie mult mai pri­ce­puți când au a doua șansă de a con­tri­bui la edu­ca­ția unei noi ge­ne­ra­ții. Dar mulți bu­nici de­vin, de fapt, edu­ca­tori și mai proști, alin­tându-și ne­po­ții și fă­cându-le toate mof­tu­rile, transformându‑i în niște mici ti­rani obiș­nu­iți ca lu­mea să le stea la pi­cioare. Con­strânși de pro­gra­mul zil­nic, de ser­vi­ciu sau de pro­pria co­mo­di­tate, ade­sea pă­rin­ții n‑au altă so­lu­ție de­cât să ac­cepte situația.

Să se nască oare această stare de fapt din con­vin­ge­rea că răsfă­țându-și ne­po­tul îi vor da o bună edu­ca­ție? Cu si­gu­ranță nu. Ra­țio­nal, ma­jo­ri­ta­tea bu­ni­ci­lor ac­ceptă că o anu­mită stric­tețe în creș­te­rea unui co­pil e be­ne­fică, ba chiar ei în­șiși au fost mult mai se­veri când și-au cres­cut co­piii. Dar fiii și fii­cele au cres­cut și au ple­cat pe dru­mul lor, lăsându‑i parcă fără un rost anume, un cu­plu de oa­meni bă­trâni care des­co­peră că și-au trăit viața prin de­le­ga­ție, în nu­mele unui sin­gur scop, acela de a‑și pro­păși ur­ma­șii. Ră­mași sin­guri, se simt inutili.

Așa că apa­ri­ția ne­po­ți­lor e o bi­ne­cu­vân­tare, în sfâr­șit pot fi din nou im­por­tanți. Iar acel ci­neva tre­buie să‑i iu­bească foarte mult și să nu‑i uite nici­o­dată, pen­tru că ei sunt niște oa­meni buni, dar uite că viața a tre­cut peste ei și fi­na­lul nu‑i prea de­parte și ce‑o să rămână din ei după ce vor fi dis­pă­rut, cine își va mai aminti că au exis­tat? Cine va pune ceva sub li­nia trasă la ca­pă­tul vie­ții lor, cine va as­cunde re­zul­ta­tul mo­dest al aces­tei im­pla­ca­bile sume? Cine poate să‑i facă să simtă că viața lor a contat?

Poate ne­po­ții, cei pe care i‑au alin­tat în ne­măr­gi­nita lor iu­bire bu­ni­cească, în ne­ros­tita lor dis­pe­rare că fi­na­lul se apro­pie prea iute, în ne­măr­tu­ri­sita lor spaimă că ei nu vor fi amintiți.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...