Demult, acum mai bine de treizeci de ani, era la modă strânsul recoltelor cu soldații și studenții. Am avut ghinionul și norocul să trăiesc acele timpuri — ghinion pentru că pe atunci îmi părea că e un mare chin, noroc pentru că azi știu mai multe despre lumea reală decât oricare orășean lipsit de astfel de experiențe. Se spune că ceea ce nu te omoară te întărește și cred că — într‑o anumită măsură și până la o limită rezonabilă — e foarte adevărat.
La vremea când mă trimiseseră țara și partidul să fac stagiul militar obiceiul de a scoate soldații pe ogoare era deja starea de normalitate. Așa se face că am ajuns împreună cu camarazii mei, viitorii colegi de facultate, să culegem struguri pe undeva pe lângă Lipnița, în Dobrogea. Cât vedeai cu ochii în jur era vie — niciodată n‑am mai avut sentimentul acela de pierdere a reperelor într‑o lume a rândurilor infinite, aproape perfect aliniate, care păreau să se întindă până la marginile pământului. Treaba noastră era pe cât de simplă, pe atât de importantă: trebuia să trecem de trei ori prin vie, de fiecare dată cu o altă misiune.
Prima trecere era menită să strângă strugurii pentru export — se zvonea că lădițele pe care le umpleam ar fi mers apoi în Suedia, dar nimeni nu putea să confirme că era așa ori ba. Alegeam doar strugurii perfecți, fără nici o pată pe boabe, galben-aurii de copți și‑i așezam în lădițe după sistemul oglindă, adică ascundeam codița sub boabe pentru o prezentare impecabilă. După ce sfârșeam cu etapa asta, treceam la faza a doua: consum București. Alegeam strugurii care nu erau foarte afectați, dar aveau diverse defecte relativ mici: câteva boabe pătate de mană, ciorchinii mai puțin copți. Lădițele ar fi trebuit să ajungă în aprozarele capitalei și unii dintre noi — printre care și eu — ne imaginam cum vor arăta strugurii ăștia în rafturile magazinelor. La sfârșit treceam încă o dată și strângeam tot ce rămăsese, oricât de urâți ar fi fost strugurii, oricât de stricați — totul mergea la vinificație. Nici nu mai puneam în lădițe, strângeam cu gălețile pe care apoi le răsturnam într‑o remorcă trasă la marginea rândurilor de vie, în care doi colegi călcau cu cizmele de cauciuc ca să zdrobească boabele și să încapă cât mai multă recoltă. Imaginea fecioarelor care strivesc strugurii în ciubere de lemn, călcând desculțe și senzuale, mă face întotdeauna să zâmbesc — realitatea e cu mult mai prozaică.
Nimeni nu purta grija recoltei strânse în remorca pentru cramă, era de ajuns să nu se reverse peste marginile obloanelor, mai cu seamă că drumul prin vie era destul de plin de hârtoape. Lădițele pentru consumul bucureștenilor erau inspectate de un nene cu halat și bască, a cărui grijă era să nu ajungă printre struguri vreun ciorchine prea putregăit, care să umple de mucegai un transport întreg în cele câteva zile cât dura încărcarea și drumul până la depozitele de la întreprinderea de stat Aprozar. Însă lădițele de export erau centrul atenției: se verifica în fiecare lădiță calitatea strugurilor culeși, iar un inginer de la fermă ne explica plin de importanță că n‑avem voie să greșim pentru că “se pierde contractul de export”.
Mi-am amintit toată istoria asta deunăzi, când am desfăcut acasă un pachet de ciuperci pleurotus din Polonia. În ultima vreme cumpărasem asemenea ciuperci, însă românești și de fiecare dată am fost cam dezamăgit de calitatea lor — pline de apă, cam bătrâne și cu o consistență fibroasă — așa că le-am ocolit o vreme. M‑am gândit însă că, fiind importate din Polonia, adică produse “pentru export” vor fi fiind mai bune. Acasă am desfăcut plasticul ambalajului și, sub un prim strat de ciuperci arătoase, am găsit asta:
A devenit o normalitate să ne mințim unii pe ceilalți în privința calității produselor pe care ni le vindem reciproc. E deja firesc să găsești cozi și resturi sub stratul de ciuperci arătoase, morcovii mai urâți sunt bine mascați sub unii frumoși puși la vedere, roșiile de la fundul caserolei sigilate în plastic sunt nițel storcite. Compania de telefonie mobilă te sună să te convingă să accepți niște clauze noi, “uitând” să menționeze dezavantajele sau menționând doar în treacăt că în felul ăsta accepți încă doi ani de contract cu ei. Hainele pe care le cumpăram arată foarte bine până la primele spălări, încălțămintea își arată defectele după ce o purtăm de câteva ori. Nu știm niciodată sigur din ce fel de carne se fac apreciatele șaorme care se vând pe stradă, dar avem cu toții bănuielile noastre, nu‑i așa?
E un soi de complicitate tăcută în care suntem toți părtași, aproape fiecare practicând minciuna la locul său de muncă, fiecare spunându-ne că avem justificarea noastră personală — trebuie să trăim, să ne câștigăm existența, să ne creștem copiii, deci trebuie să acceptăm să fim duplicitari față de semenii noștri că nu se poate altfel. În fond, astăzi nu se mai “pierde” nici un contract de export. Nimeni nu mai sancționează lipsa calității. Când o constatăm din postura de consumator docil, înjurăm nițel și mergem mai departe — noi am fost fraierii, noi suntem de vină că n‑am ales bine. Când o constatăm din postura de coautori, închidem ochii și ne facem că n‑am văzut‑o.
Dar ceea ce mai trist și poate mai puțin evident este că treptat acceptăm minciuna ca normalitate, ca practică acceptabilă social. Eu unul ajung să mă întreb cum se deosebește din punct de vedere moral minciuna de a vinde scump un produs cu știute defecte ascunse de falsitatea unei diplome care atestă o calificare sau un doctorat. De ce prima minciună este acceptabilă și se numește marketing, iar cealaltă se numește impostură și este pedepsită? Mai e de mirare că nimeni nu mai face caz de plagiate și înșelătorii când minciuna este practicată la fiecare pas? Ne mai așteptăm ca societatea să penalizeze politicienii care nu se țin de cuvânt când minciuna stă cu noi la masă în fiecare zi?
8:06
(y)
13:06
si acu’ 50 de ani…
16:06
Aseara, in gara Cluj, o “doamna” de 73 de ani, imbracata fistichiu, le povestea unor cucoane (sectante, cred), cum calatoreste ea prin toata tara fara bilet de tren. Si explica relaxata si amuzata cu lux de amanunte cum ii abureste pe nasi si supranasi “ca in viata ca sa traiesti mai trebe sa si mintesti”. Asta pana cand a ajuns cu povestea la un sofer de autocar, care i‑a promis ca o duce pana la Mangalia, gratis, dar la urcarea in masina i‑a spus ca a facut doar o gluma. Mama! ce indignare si ce blesteme i‑a turnat nenorocitului, ca nu i‑a fost rusine sa “minteasca” o femeie batrana..