Refugiați sau imigranți?

În prin­ci­piu nu mă în­gri­jo­rează ideea unor re­fu­gi­ați care să fie adă­pos­tiți în Ro­mâ­nia. Cred că din so­li­da­ri­tate umană tre­buie să fa­cem ast­fel de ges­turi. Însă in­sist pe ter­me­nul co­rect: re­fu­gi­ați. Ci­neva care se re­fu­gi­ază are un drum al său pe care îl ur­mează, are o țintă că­tre care se în­dreaptă și — prins de niște ur­gii ne­pre­vă­zute — are tem­po­rar ne­voie de un adă­post, până când vre­mea rea a tre­cut și el poate merge mai de­parte pe dru­mul său.

Nu prea am sen­ti­men­tul că des­pre re­fu­gi­ați vor­bim însă în ca­zul po­pu­la­ției arabe care in­va­dează Eu­ropa în ul­tima vreme. Poate ter­me­nul in­va­zie e exa­ge­rat, câ­teva sute de mii de oa­meni nu pot in­vada un con­ti­nent cu câ­teva sute de mi­li­oane de et­nici. To­tuși în­gri­jo­ra­rea mea per­sistă, pen­tru că am sen­ti­men­tul că e vorba de imi­gra­ție, nici­de­cum de re­fu­gi­ere. Eu­ropa, im­pli­cit și Ro­mâ­nia, nu e halta, ci des­ti­na­ția fi­nală. Eu­ropa nu e adă­pos­tul, ci noua casă.

Dacă ar emi­gra în Ro­mâ­nia orice po­pu­la­ție eu­ro­peană, n‑aș fi câ­tuși de pu­țin în­gri­jo­rat (până la un anu­mit nu­măr de oa­meni, după care ar de­veni in­va­zie, nu imi­gra­ție). Sun­tem foarte com­pa­ti­bili so­cial, avem în prin­ci­piu ace­lași mod de viață, cul­tu­rile noas­tre sunt ex­trem de si­mi­lare. Am avea de în­vă­țat unii de la al­ții, iar re­zul­ta­tul ar fi cu si­gu­ranță be­ne­fic pen­tru am­bele părți. Exem­plele is­to­riei de­mon­strează acest lu­cru: sa­șii și ma­ghia­rii din Ro­mâ­nia au con­tri­buit — din­colo de as­pec­tele po­li­tice și do­mi­na­ți­ile te­ri­to­ri­ale — cu o cul­tură care a îmbogățit‑o pe a noas­tră și cu si­gu­ranță că și ei au pre­luat câte ceva de la noi.

Nu ace­lași lu­cru îl cred și când vine vorba des­pre oa­meni a că­ror cul­tură e com­plet di­fe­rită. Ți­ga­nii sunt un exem­plu viu, pe care îl ve­dem cu ochii pro­prii: de sute de ani in­te­gra­rea lor a eșuat și ei con­ti­nuă să tră­i­ască după pro­pri­ile lor re­guli, chiar dacă asta in­tră în con­flict cu le­gile și re­gu­lile so­ci­e­tă­ții ma­jo­ri­tare. Nu pot fi in­te­grați pen­tru că nu vor să fie in­te­grați. Doar na­zis­mul și co­mu­nis­mul prin me­to­dele lor vi­o­lente au pu­tut schimba oa­re­cum si­tu­a­ția, dar n‑a fost nici com­plet și nici de­fi­ni­tiv. Co­mu­ni­ta­tea ți­gă­nească a re­ve­nit la obi­ce­iu­rile sale ime­diat ce pre­siu­nea a fost în­de­păr­tată, pre­cum un arc care a fost ți­nut tensionat.

Mi se pare că ace­eași si­tu­a­ție e și cu ara­bii care imi­grează. Ima­gi­nați-vă o ta­bără de re­fu­gi­ați: niște cor­turi sau con­tai­nere în care tră­iesc claie peste gră­madă fa­mi­lii în­tregi. Ce fac toată ziua? Cu ce se ocupă? Cine îi hră­nește? De la ce punct în­ce­pem să le spu­nem să se hră­nească prin munca pro­prie? Și ce să facă? Unde să se an­ga­jeze? Ce ca­li­fi­cări au? Ce li­ber­tăți vor avea? Pot să plece ori­unde vor? Vor avea acte ro­mâ­nești? Cât timp o să‑i ți­nem? Un mi­lion de în­tre­bări, prea pu­ține răspunsuri.

Deși răs­pun­su­rile s‑ar pu­tea să fie mai sim­ple de­cât ne ima­gi­năm. Căci, ase­meni ți­ga­ni­lor ve­niți pare-se din In­dia, ara­bii au o foarte pu­ter­nică cul­tură pro­prie, pe care o vor păs­tra cu în­dâr­jire. Este o cul­tură net di­fe­rită de a noas­tră și care im­pune niște ame­na­jări so­ci­ale pe care nu știu dacă sun­tem foarte fe­ri­ciți să le con­frun­tăm. Amin­tiți-vă de unde vin: țări mai de­grabă să­race, unde pe­tro­lul este pro­pri­e­ta­tea unor fa­mi­lii bo­gate, unde na­tura este des­tul de zgâr­cită în da­ruri, iar agri­cul­tura și creș­te­rea ani­ma­le­lor sunt po­si­bile doar în anu­mite zone dar și acolo în con­di­ții des­tul de ane­vo­ioase. Sunt obiș­nu­iți să tră­i­ască cu pu­ține re­surse, dar cu foarte mult timp la dis­po­zi­ție. Când nu ai de dat cu sapa și de în­gri­jit ani­male, când nu ai un ser­vi­ciu con­stant, tim­pul e tot al tău și tre­buie să‑l um­pli cu ceva.

Nu vă du­ceți cu gân­dul la țări pre­cum Ara­bia Sa­u­dită, Qa­tar, Ba­hrein sau Emi­ra­tele Arabe, alea nici nu‑s țări, sunt fe­u­dele unor fa­mi­lii prin­ci­are care — pen­tru a avea li­niște — îm­part cu ge­ne­ro­zi­tate bani na­ti­vi­lor ca să ducă o viață de­centă fără să mun­cească. Toc­mai de aia nici nu pri­mesc re­fu­gi­ați, ar tre­bui să dea din bu­zu­na­rul lor. Dar în ță­rile mai să­race, unde nu prea se îm­parte ni­mic din mult mai pu­țina bo­gă­ție al sub­so­lu­lui, oa­me­nii au tot tim­pul din lume la dis­po­zi­ție ca să-și con­tem­ple ne­a­jun­su­rile. Când n‑ai nici o treabă și o sută de ne­ca­zuri, îți gă­sești ceva de fă­cut: ne­goț, ca­fea, nar­ghi­lea, Co­ran, pu­z­de­rie de co­pii. Sau te bați cu ve­ci­nii ori cu du­ș­ma­nii pe care ți‑i in­ven­tezi sin­gur: șiiți-su­niți, creș­tini-mu­sul­mani, evrei-arabi, șamd. Cu tim­pul toate as­tea de­vine tra­di­ție, cul­tură a po­po­ru­lui. Așa e bine, așa tre­buie să pro­ce­dezi, așa îți educi co­piii. Când ajungi în Eu­ropa, e cât se poate de fi­resc pen­tru tine să-ți do­rești să tră­iești la fel.

Pri­viți ima­gi­nile de mai jos — se în­tâm­plă în Croa­ția — și spu­neți-mi cu mâna pe inimă că nu sea­mănă de­loc cu bă­tă­ile din car­ti­e­rele ți­gă­nești și că, pre­su­pu­nând că Ger­ma­nia sau Franța sau Olanda s‑ar afla în di­fi­cul­tate iar noi am primi re­fu­gi­a­ții lor, și eu­ro­pe­nii s‑ar com­porta la fel…

Nu cred că vom fi co­vâr­șiți de arabi din ca­uza aces­tor așa-ziși re­fu­gi­ați. Dar cred că mai adă­u­găm încă o pro­blemă cul­tu­rală in­sol­va­bilă la cele pe care deja le avem.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...