Un polițist a murit pe stradă. O moarte tragică pentru că era un bărbat tânăr, cu o viață întreagă de trăit înaintea sa. O moarte ridicolă pentru că a pierit căzând într‑o groapă din mijlocul unei capitale care se pretinde europeană. O moarte stupidă pentru că se afla într‑o misiune care nu era de fapt o misiune: să ducă un ministru undeva, naiba știe unde. O moarte celebră pentru că face să curgă multe cuvinte despre cine ne sunt liderii și ce fel de comportament au ei. O moarte inutilă pentru că nu va schimba nimic semnificativ în urma sa.
Lumea se întreabă de ce trebuia să se grăbească în așa hal o coloană oficială și de ce avea nevoie de coloană oficială un ministru, într‑o seară de toamnă ploioasă. Poate că pe domnul Oprea îl mâna din spate interesul național, cel care îl animă în toate discursurile sale publice din ultima vreme. Și poate că interesul național în acel moment se prezenta sub vreo prozaică formă: se răcea ciorba nevestei-sii dacă nu ajungea de îndată în căminul conjugal. Nu e bine pentru România ca ministrul de interne să aibă o seară proastă din cauza unei dispute conjugale cu nevasta pe motive de întârziat la masă. A doua zi poate e nervos și ia decizii proaste, nu?
Ori poate că el nu s‑o fi zorit chiar așa de tare, lui doar îi plăcea să se dea prin oraș cu coloana oficială, dar șeful de misiune — aflat în mașină cu el — dădea continuu pinteni deschizătorilor de coloană ca să‑i arate șefului lui cât de eficienți sunt. Fapt e că domnul Oprea n‑a intervenit să‑i spună că nu e nevoie să exagereze, nu e chiar așa de mare graba. L‑a lăsat să-și mobilizeze oamenii, să arate ce poate ca șef, cum se mișcă subalternii când e el la comandă. Domnului Oprea îi place disciplina militărească, se vede pe el.
Și o să ziceți că nu pricepeți de ce se comportă așa, domnul Oprea și alții ca el. Am să vă spun ce cred eu: pentru că, în parte, de aia au vrut să fie parlamentari și miniștri. Pentru această senzație de putere pe care le‑o dă statutul. Pentru că se simt importanți când toți trebuie să ne dăm la o parte și să le facem loc. Desigur, nu doar pentru asta. Mai sunt și banii, afacerile. Dar nici ștaiful ăsta de șefi atotputernici nu e de lepădat.
Și nu e vorba doar de ei. În lumea României de azi a avea succes înseamnă aproape întotdeauna să dobândești puterea. E adevărat că nu poți schimba lucrurile dacă nu ai decizia, dar puterea ar trebui să fie mijlocul prin care îți pui ideile în aplicare. Pentru cei mai mulți dintre cei care se consideră liderii românilor autoritatea este scopul în sine. Să fie șefi, să decidă, să se simtă importanți. Unde vor să‑i ducă pe cei pe care i‑au luat în responsabilitate? N‑are importanță. Nicăieri. Unde s‑o nimeri. Cui îi pasă? Important e că sunt șefi.
Și nu e vorba doar de politicieni. Uitați-vă în jurul vostru. Uitați-vă la managerii voștri din companii. Câți dintre ei au un plan care vă include și pe voi? Câți dintre ei dau măcar o ceapă degerată pe oamenii din jur și pe viitorul lor? Câți dintre manageri vă consideră altceva decât niște piese de Lego cu care asamblează rezultatele solicitate de șefii lor în schimbul unui salariu mare și a unui bonus? În meeting-uri pline de texte bombastice îi veți auzi vorbind despre cum îi preocupă binele angajatului, despre faptul că angajații sunt cea mai de preț resursă a unei firme. După ce meeting-ul s‑a încheiat, se opresc din mâncatul de rahat și redevin șefi.
Generalul Izmană nu e singurul vinovat. Noi toți formăm o societate care preamărește puterea ca scop în sine, fără a cere proiecte concrete, fără a măsura rezultate, fără a ne pune întrebări simple: de ce, pentru ce? Noi toți acceptăm că liderii nu sunt adevărați lideri, ci șefi cu puteri discreționare, iar noi ceilalți suntem doar niște umili subalterni, niște neica-nimeni care trebuie să-și țină gura și să-și vadă de treburile lor, niște proști-de-cad-în-gropi care uneori mai și mor din asta. Iar o astfel de societate nu poate zămisli alt fel de lideri politici decât de-alde Gabriel Izmană Oprea.
Un polițist a murit pe stradă. Într-un fel e și vina noastră. Pentru că ne complacem.
4:10
Condoleante familiei.
23:10
R. I. P.
19:10
Condoleante familiei,dar se face mult tam-tam pe cazul asta,de mortii trimisi de basrscu sa lupte pentru cauze care nu erau ale tarii,de ce nu se nimeni cu curu de pamant?
20:10
Păi hai să ne folosim creierul, s‑ar putea să aflăm răspunsul la întrebare. Băsescu a trimis oameni în misiuni pentru că suntem parte a unei alianțe militare, ceea ce înseamnă că trebuie să mai și contribuim din când în când. Oamenii care s‑au dus acolo erau pregătiți pentru război și știau la ce să se aștepte. Un polițist scos în stradă și forțat să facă loc în trafic unui nesimțit de ministru nu consimțise să-și riște viața pentru boul ăla. Acum e mai clară diferența dintre cele două situații? Sau de fapt obiectivul e să‑l înjurăm pe Băsescu într-una, că altceva nu ne duce capul?
21:10
Jurnal ‚pentru omul mort imi pare rau,dar asta era meseria lui si obligatia profesionala a lui,sa faca escorta,putea sa fie si scut la un eventual atac
20:10
Chiar dacă se afla într‑o coloană oficială ilegală? Chiar dacă era împins de superiori să accelereze mai mult și mai mult?
14:10
sreincere condoleante pare
12:10
Este cea mai clara situatie in care acest om bun de nimic, generalul de intendenta zis „Izmanarul”, trebuie sa demisioneze. Pentru ce l‑a sacrificat pe baiatul asta? Nu are cum sa justifice. Orice om cu bun simt, demnitar fiind,chiar si ministru de interne, se multumeste cu o masina ce‑l insoteste.