Din nou sânge. Din nou moarte. Și din nou în­tre­ba­rea care o avem toți în gând: când va veni și rân­dul nos­tru? Spaima se in­si­nu­ează iute în noi și hră­nește cei mai urâți monș­tri: in­to­le­ranța, bi­go­tis­mul, ra­di­ca­lis­mul. Deo­cam­dată e doar șo­cul, e doar sur­priza to­tală față de am­ploa­rea aten­ta­tu­lui din Pa­ris. Pri­vim în­cre­me­niți ima­gi­nile care se de­ru­lează pe ecrane, ca și cum ar fi un film de groază. Noi ro­mâ­nii abia am tre­cut printr-un șoc si­mi­lar, din alte ca­uze, dar cu ace­leași efecte. Ce se în­tâm­plă cu lu­mea din ju­rul nos­tru? Ni­mic spe­cial. E doar cur­sul lo­gic al unor eve­ni­mente care s‑au pe­tre­cut în tre­cut și pe care atunci nu le-am în­țe­les pe de­plin sem­ni­fi­ca­ți­ile.

Exo­dul ma­grebian în Franța de la în­ce­pu­tul ani­lor ’70 n‑a avut nici­o­dată vreo opre­liște de na­tură re­li­gi­oasă, ni­meni nu s‑a în­gri­jo­rat atunci că pro­cen­tul de mu­sul­mani crește prea mult și se gru­pează în pe­ri­fe­rii să­race. Mâna de lu­cru ieftină era foarte bună pen­tru mun­cile de jos, ci­neva tre­buia să cu­rețe toa­lete, să spele vase, să mă­ture ora­șele, să facă cu­ră­țe­nie în ho­te­luri și în ca­sele ce­lor mai bo­gați. Ni­meni nu s‑a gân­dit că po­pu­la­ția asta de im­port va avea o na­ta­li­tate prea mare pen­tru pu­te­rile lor eco­no­mice, în­cu­ra­jată de ser­vi­cii me­di­cale gra­tu­ite la care nici­o­dată n‑ar fi avut ac­ces în ță­rile lor. Și că nu‑s des­tule toa­lete, străzi și ho­te­luri pen­tru câți co­pii de ma­grebieni se vor naște. Ori poate că mai sunt toa­lete de spă­lat, dar la a doua sau a treia ge­ne­ra­ție foș­tii ma­grebieni nu se mai pri­vesc ca niște ser­vi­tori re­cu­nos­că­tori și nu mai ac­ceptă mun­cile as­tea. Vor mai mult. Și ni­meni nu s‑a gân­dit că isla­mis­mul ar pu­tea re­cu­pera ne­mul­țu­mi­rile as­tea ca să le ghi­deze spre dis­tru­gere și te­roare. Iată că s‑a în­tâm­plat însă. Și acum, și în aten­ta­tul de la Char­lie Hebdo.

În­de­păr­ta­rea lui Sa­dam Hu­sein a fost pre­zen­tată ca o in­sta­u­rare a de­mo­cra­ției într‑o țară care râv­nea la va­lo­rile oc­ci­den­tale. În re­a­li­tate ame­ri­ca­nii și-au in­sta­u­rat su­pre­ma­ția tem­po­rară în zona aceea plină de ză­că­minte de pe­trol. Ni­meni nu s‑a gân­dit însă la con­se­cin­țele în­de­păr­tă­rii unui re­gim care con­trola ra­di­ca­lis­mul isla­mic și‑l men­ți­nea în li­mi­tele unui stat. Căci sin­gu­rele țări mu­sul­mane sta­bile și re­la­tiv pre­dic­ti­bile în com­por­ta­men­tul lor in­ter­națio­nal sunt cele care sunt or­ga­ni­zate ca dic­ta­turi re­li­gi­oase. Iată că de­mo­cra­ția nu func­țio­nează pen­tru mu­sul­mani, ba chiar fa­vo­ri­zează apa­ri­ția unor gru­pări te­ro­riste pre­cum sta­tul isla­mic.

Re­la­xa­rea mi­li­tară a ame­ri­ca­ni­lor — parte a unei po­li­tici noi im­pusă de Ba­rack Obama — s‑a vrut un sem­nal spre o de­mo­cra­ti­zare a lu­mii, în care ni­meni să nu-și mai aroge ro­lul de jan­darm mondial. Stra­te­gii mi­li­tari ame­ri­cani s‑au îm­păr­țit în două: pu­țini au sus­ți­nut ideea, mulți au combătut‑o aprig. Ni­meni nu s‑a gân­dit că a ig­nora sta­tul isla­mic ar pu­tea avea con­se­cințe atât de mari — te­o­re­tic mu­sul­ma­nii ar fi tre­buit să apre­cieze pa­sul îna­poi fă­cut de ame­ri­cani și să în­ce­teze ata­cu­rile te­ro­riste. Iată că ex­tre­mis­mul isla­mic nu ope­rează cu nu­anțe. E to­tul sau ni­mic.

So­li­da­ri­ta­tea umană in­vo­cată de li­de­rii eu­ro­peni, mai ales de An­gela Mer­kel, n‑a avut nici­când în­gri­jo­ra­rea unor aten­tate atunci când au în­cu­ra­jat exo­dul mu­sul­man din­spre Orien­tul Mij­lo­ciu. N‑a exis­tat nici o tri­ere, nici o ve­ri­fi­care, doar mase uri­așe de oa­meni re­cep­țio­nați ne­con­di­țio­nat în spa­țiul eu­ro­pean cu sta­tut de re­fu­gi­ați și vise de emi­granți per­ma­nenți. Dar pro­ba­bil că în aflu­xul ăsta de oa­meni au exis­tat con­di­ți­ile pro­pice de a se stre­cura și niște te­ro­riști, de­ghi­zați în­demâ­na­tic în per­se­cu­tați ai sor­ții. N‑au adus arme, au adus pro­ba­bil doar in­struc­țiu­nile de a or­ga­niza aten­tate, re­cru­tând oa­me­nii po­tri­viți pen­tru asta. Și iată că au re­u­șit.

Nici unul din­tre aceste eve­ni­mente și multe al­tele pe care nu le-am în­și­rat aici sau nici nu le știu nu a ca­u­zat aten­ta­tele de la Pa­ris. Suma lor însă a con­dus că­tre ceea ce azi ve­dem. Ne vom uita în­gro­ziți la sce­nele din Franța, vom ve­dea cum crește nu­mă­rul mor­ți­lor. Și într‑o zi ne va lovi re­volta. Așa nu se mai poate. Te­roa­rea tre­buie să în­ce­teze. Și ne vom în­treba cine o sea­mănă prin­tre noi. Ex­tre­miș­tii mu­sul­mani, de bună seamă. Și cum poate fi iden­ti­fi­cat un ex­tre­mist? Păi, nu poate fi de­o­se­bit de un mu­sul­man mo­de­rat. Și acolo ne vom opri pu­țin și ne vom gândi: n‑ar fi mai bine să tra­gem li­nia asta de de­mar­ca­ție pe acolo pe unde știm si­gur că nu scapă nici un te­ro­rist prin­tre noi? Și ne vom simți îm­bol­diți să stri­găm cu to­ții: afară cu mu­sul­ma­nii din Eu­ropa!

Pro­blema e că abia atunci va în­cepe răz­bo­iul re­li­gios. Iar răz­bo­a­iele as­tea, ca și pe cele nu­cleare, nu le poate câștiga ni­meni.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Gheorghe Roman

    Turma s‑a luat dupa tine ‚cu stea­gul ala pe fata,sau tu dupa turma.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.